Abuz de pozitie dominantă

Articolul 82 din tratatul CE (versiunea consolidată) prevede că este incompatibilă cu regulile Pietei Unice, si deci interzisă, în măsura în care afectează comertul între state, utilizarea de o manieră abuzivă de către una sau mai multe întreprinderi a pozitiei dominante pe care o detin pe piată. Situatia vizată este acea pozitie de putere economică detinută de o întreprindere, care îi dă acesteia posibilitatea de a crea obstacole în calea unei concurente efective pe piata UE, sau de a influenta semnificativ dezvoltarea concurentei. Sunt calificate drept abuzive practicile întreprinderilor care, detinând o pozitie dominată pe piată :

Acord international

În sens formal, Acordul international este un act reglementat de dreptul international si care presupune un acord de vointă între două sau mai multe părti, subiecte de drept international. În sens material, Acordul international este definit drept un angajament luat  de către subiecti de drept international, care are forta obligatorie oricare ar fi calificarea sa formală. Principalele tipuri de acorduri încheiate între Comunitate si state terte sunt: acord comercial traditional, acord de cooperare, acord de asociere, acord european, acord comercial sectorial multilateral, acord de stabilizare si asociere.

Acord comercial traditional

Aceste acorduri se încheie exclusiv în domeniul comercial, continutul lor limitându-se, în cele mai multe cazuri, la reglementarea unor operatiuni de import-export cu produse specifice. Baza juridică a acestor acorduri o constituie art. 133 din Tratatul CE (TCE) consolidat (fostul art. 113 CEE), care reglementează politica comercială comună. În acest sens sunt acordurile încheiate de CEE cu Australia si Noua Zeelandă pentru limitarea importului de carne de oaie si de capră pe teritoriul comunitar (1980) si acordul comercial cu India privitor la comertul cu trestie de zahăr (1975). Cele mai multe dintre aceste acte de drept international au fost înlocuite sau completate cu acorduri de cooperare.

 

Acord de cooperare

Denumirea completă a acestui tip de acord este « Acord de cooperare economică si comercială». El implica nu doar prevederi comerciale cum ar fi acordarea reciprocă a clauzei natiunii celei mai favorizate si a unor cote sporite la export, dar si consultarea si cooperarea în domeniile economic, stiintific si tehnic. Deoarece ele depăsesc limitele pur comerciale, baza juridică a acestor acorduri o constituie deopotrivă art. 133 TCE (113 CEE) si 308 TCE (235 CEE), ultimul reglementând posibilitatea extinderii competentelor comunitare. Astfel de acorduri au fost semnate cu tările arabe exportatoare de petrol si cu cele din Pactul Andin (1984), cu China (tot în 1984), cu statele ASEAN (1980) etc. Un model nou de acorduri de cooperare îl constituie cele încheiate în 1997-1998 cu Federatia Rusă, Ucraina, Republica Moldova si cu alte state din spatiul ex-sovietic, care poartă numele de « Acord de parteneriat si cooperare ». Fără a excede cu mult cooperarea clasică, ele contin elemente de noutate cum ar fi clauza de democratizare care se regăseste si în Acordurile europene încheiate cu tările din Europa Centrală si de Est. O formă nouă de acord, încă neintrat în vigoare, dar aflat în curs de negociere cu Macedonia si Albania, este « Acordul de stabilizare si asociere », care se situează, din punct de vedere al continutului, undeva între Acordul de parteneriat si cooperare si Acordul european, fără să stipuleze însă perspectiva aderării la UE.

 

Acord de asociere

Baza juridică a acestui tip de acord o constituie, în principal, art. 310 TCE (238 CEE) care prevede dreptul Comunitătii Europene de a încheia acorduri cu state terte prin care se stabileste o asociere, actiuni comune si proceduri speciale de cooperare. În practică, cele mai multe Acorduri de asociere au si  componente comerciale (cum ar fi reduceri tarifare sau eliminarea restrictiilor cantitative), astfel încât baza lor juridică include si art. 133 TCE, iar, uneori, si art. 308 TCE. Pot fi distinse trei tipuri de Acorduri de asociere:

Acord european

Acest tip de acord este cel mai complex dintre toate actele bilaterale internationale încheiate de CE cu state terte. Baza sa juridică o formează simultan art. 133, 308 si 310 TCE, Acordurile europene fiind de fapt Acorduri de asociere de nivel superior special concepute pentru statele din Europa Centrală si de Est  si având drept obiectiv final aderarea acestora la UE. Încheiate începând cu anul 1991, ele au ca obiectiv să permită acestor tări aflate în tranzitie să participe la procesul de integrare Europeană în plan politic, economic si comercial. Acordurile prevăd, între altele, crearea unei zone de liber-schimb pentru produsele industriale într-un interval de zece ani si eliminarea barierelor protectioniste din calea circulatiei mărfurilor.

 

Acord comercial sectorial multilateral

Prin intermediul acestor acorduri s-au stabilit reglementări speciale multilaterale cu privire la comertul cu anumite produse. Cel mai important acord de acest tip la care Comunitatea Economică Europeană este parte este « Acordul multi-fibra » (The Multi-Fibre Arrangement) în domeniul comertului international cu produse textile, încheiat în 1973 si care a fost ulterior extins si modificat. Acest document constituie umbrela juridică ce autorizează introducerea unor restrictii cantitative la importul de textile provenind din state terte, pentru a proteja productia internă comunitară. În baza acestui acord, Comunitatea Europeană a încheiat 26 de tratate bilaterale cu tări exportatoare de produse textile.  

 

Acordul Schengen

Acord încheiat la Schengen (Luxemburg) în 1985 si care vizează eliminarea graduală a controlului la frontierele comune ale statelor semnatare. Data fixată initial pentru intrarea sa în vigoare (1990) a fost amânată de mai multe ori, până când s-a putut realiza un sistem de informatii computerizat între tările semnatare care să permită coordonarea luptei transfrontieră împotriva criminalitătii. Eliminarea completă a controalelor la frontierele comune a fost realizată la 26.03.1995 între sapte tări membre ale Uniunii Europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franta, Germania, Spania si Portugalia), cărora li s-au adăugat ulterior alte trei (Grecia, Italia si Austria). Celelalte cinci tări membre ale UE nu fac parte, deocamdată, din Spatiul Schengen cu toate că, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acest cadru de cooperare a fost inclus în acquis-ul comunitar.

 

Acquis comunitar

Totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea institutiilor UE, actiunile si politicile comunitare, care constă în :

Acte ale institutiilor comunitare

Reprezintă ansamblul actelor cu caracter normativ emise de către institutiile comunitare, în principal de către Consiliul UE si Comisia Europeană, în cursul exercitării competentelor ce le sunt atribuite prin Tratat. Tratatul CEE enumeră cinci astfel de instrumente (pe care le regăsim si în tratatul de la Amsterdam): regulamente, directive, decizii, recomandări si opinii. Pe lângă acestea, practica institutională a dezvoltat si alte acte nementionate în Tratat: avize, acorduri, rezolutii, programe, concluzii.

  1. Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de către institutiile UE, deoarece ele se aplică integral si obligatoriu în toate statele membre, iar aplicabilitatea lor este directă (nu este necesar să fie încorporate prin alte acte normative în legislatia natională pentru a avea caracter obligatoriu) ;

  2. Directivele reprezintă a doua formă a legislatiei comunitare cu efecte obligatorii. Ele se adresează statelor membre, uneori tuturor, alteori doar unora dintre ele, fixând obiectivele ce trebuiesc atinse, dar lăsând autoritătilor nationale competenta de a identifica mijloacele de transpunere în practică. Ele permit astfel statelor membre să aplice dreptul comunitar tinând cont de conditiile concrete din fiecare tară.

  3. Deciziile sunt măsuri administrative direct aplicabile ce se adresează unui stat membru ori unei persoane fizice sau juridice. Decizia este mijlocul legal prin care institutiile comunitare pot ordona ca un caz individual să fie solutionat într-un anumit fel.  

  4. Opiniile si recomandările sunt măsuri legale ce permit institutiilor UE să-si prezinte punctele de vedere în fata statelor membre sau chiar a persoanelor fizice si juridice, fără ca acestea să fie obligate să se conformeze solutiei propuse de administratia comunitară. Opiniile sunt oferite atunci când institutiilor comunitare li se cere să-si exprime pozitia fată de o situatie curentă sau în caz particular apărut pe teritoriul unui stat membru, în timp ce recomandările pot fi date si din proprie initiativă. Semnificatia reală a opiniilor si recomandărilor este de natură morală si politică, iar ele nu sunt adoptate prin procedura legislativă obisnuită, ci reprezintă doar pozitia institutiei de la care emană.

Actul Unic European (AUE)

Actul Unic European constituie prima mare modificare a Tratatelor originare ale Comunitătilor Europene, prin care au fost extinse competentele CE. Rezultat al unei Conferinte Interguvernamentale desfăsurată între 9.09.1985 si 17.02.1986, AUE a intrat în vigoare la 1.07.1987, după ratificarea sa de către toate statele membre ale Comunitătii. Principalele sale elemente de noutate constau în introducerea în Tratat a unor dispozitii privind reforma institutiilor comunitare (extinderea votului cu majoritate calificată, recunoasterea oficială a Consiliului European, consacrarea denumirii de « Parlament European », asocierea acestuia din urmă la procesul legislativ prin introducerea procedurii de cooperare  cu Consiliul UE  si Comisia Europeană, crearea Tribunalului de Primă Instantă), lărgirea competentelor comunitare (în principal la domeniul social) si codificarea dispozitiilor privind Cooperarea Politică Europeană (CPE) care există de facto din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht a introdus Politica Externă si de Securitate Comună (PESC).

Actiune comună

Instrument în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comună, instituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht). Statele membre ale UE recurg la actiuni comune pentru a-si proteja interesele. Actiunile comune angajează statele membre în adoptarea în conduite coerente în actiunile lor de politică externă comună. Obiectivele si întinderea în actiuni comune, procedurile si conditiile aplicabile sunt stabilite de către Consiliul UE cu unanimitate de voturi.

Aderare

Tratatul de la Amsterdam stabileste în art. 49 TUE (art. O în Tratatul de la Maastricht si fostul art. 237 CEE) că orice stat european care respectă principiile enumerate în art. 6(1) TUE (« UE este fondată pe principiile libertătii, democratiei, respectării drepturilor omului, a libertătilor fundamentale si statului de drept, principii care sunt comune statelor membre ale UE ») poate solicita să devină membru al Uniunii Europene. Procedura prevede adresarea unei cereri de aderare către Consiliul UE, care decide cu unanimitate de voturi după consultarea Comisiei Europene si după primirea avizului favorabil al Parlamentului European dat cu majoritatea absolută a membrilor săi (este asa-numitul aviz conform).  

Asociatia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

Zona de liber-schimb, creată în 1960 (printr-un Acord european de liber-schimb), la initiativa Marii Britanii care încerca astfel să prevină riscul în dominatii economice din partea CEE. Tările fondatoare au fost Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elvetia. Ulterior au aderat Finlanda si Liechtenstein. CEE si AELS au dezvoltat între ele legături economice strânse care au culminat cu crearea, în 1994, a Spatiului Economic European (SEE). Din cele zece tări membre ale AELS sase au aderat între timp la UE, astfel încât această organizatie si-a pierdut astăzi importanta initială.

Agenda 2000

Document-cadru prezentat de către Comisia Europeană în iulie 1997, prin care se stabilesc perspectivele de dezvoltare ale UE si politicile comunitare pentru perioada 2000 - 2006. « Agenda 2000 » evaluează impactul pe care procesul de lărgire a Uniunii îl va avea asupra evolutiei acesteia si prezintă perspectivele bugetare si financiare ale UE pe perioada de referintă. « Agenda 2000 » contine, de asemenea, si opiniile (avizele) Comisiei Europene cu privire la cererile de aderare depuse de cele zece tări central si est-europene, printre care si România. Consiliul European de la Berlin, din 24 – 25 martie 1999 a adoptat acest document al Comisiei, care a devenit astfel elementul de bază pentru dezvoltarea UE în următorii sapte ani.

Agentia Europeană pentru Mediu (AEM)

Institutie comunitară a cărei creare, împreună cu o retea Europeană de informare si observare pentru protectia mediului, a fost hotărâtă prin decizia Consiliului UE din 7.05.1990. Sarcina principala a AEM o constituie îmbunătătirea sistemului de colectare a datelor privind protectia mediului la nivel european, ca o conditie esentială pentru dezvoltarea unei politici eficiente de protectie a mediului. Agentia Europeană pentru Mediu a devenit functională în 1994, iar sediul său este la Copenhaga (Danemarca).

Agentia Spatiala Europeană (ASE)

A fost fondată în 1975, în vederea coordonării eforturilor statelor europene în domeniile cercetării si tehnologiei spatiale, ca si pentru cooperarea cu NASA (National Aeronautics and Space Administration – SUA). ASE a dezvoltat cu succes propria sa tehnologie în materie de sateliti, racheta Europeană Ariane si laboratorul spatial Spacelab. ASE are în prezent 14 membri, majoritatea tări ale UE (Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Spania si Suedia). Sediul său este la Paris (Franta).

Agricultura

A se vedea « Politici comunitare ».

Ajutor de stat

Art. 87 TCE (versiunea consolidată) stipulează că, exceptând situatiile expres prevăzute în Tratat, orice fel de ajutor acordat de către un stat membru, sau prin intermediul resurselor statului, este incompatibil cu Piata Internă comunitară dacă distorsionează concurenta favorizând unele întreprinderi sau productia anumitor bunuri si afectează comertul între statele membre. Prin exceptie, sunt permise ajutoarele de stat care au un caracter social, cele destinate eliminării efectelor unor dezastre naturale, cele care au drept scop dezvoltarea economică a zonelor cu nivel de trai anormal de redus sau puternic afectate de somaj, cele destinate executiei unui proiect de interes european ori care promovează conservarea patrimoniului cultural. Consiliul UE poate decide cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei Europene, să permită ajutoare de stat si în alte situatii nementionate în Tratat.  

Antidumping

Articolul 6 GATT (OMC – Organizatia Mondială a Comertului) contine normele generale referitoare la aplicarea taxelor antidumping si compensatorii. Articolul respectiv condamnă exporturile făcute la preturi sub valoarea normală, atunci când acestea provoacă sau amenintă să provoace daune în industrii localizate pe teritoriul unei Părti Contractante, sau când întârzie dezvoltarea unui sector industrial din acea tară. Taxele antidumping sunt aplicate mărfurilor importate la un pret mai scăzut decât cel cu care sunt vândute în tara de origine (procedeul se numeste dumping). Dacă exportatorul beneficiază de subventii de la stat care îi permit să vândă la un pret mai scăzut decât cel de productie, atunci taxele pe care le poate aplica tara de destinatie se numesc taxe compensatorii. Ratiunea aplicării taxelor antidumping si compensatorii constă în aceea că dumpingul distorsionează concurenta pe Piată, dând un avantaj nejustificat anumitor întreprinderi sau sectoare de productie. Legislatia comunitară sanctionează acest lucru în aceiasi termeni ca si normele OMC.

Aplicabilitate directă

Aplicabilitatea directă, numită si efect direct, constă în aceea că dreptul comunitar conferă drepturi si obligatii în mod direct nu doar institutiilor comunitare si statelor membre ale UE ci si resortisantilor acestora, cetăteni ai Uniunii Europene. Tratatul CEE face referire la acest efect doar în ceea ce priveste legislatia secundară a CE, fără a mentiona si normele cuprinse în Tratatul însusi. Este meritul CJCE de a fi impus, prin jurisprudenta sa, aplicabilitatea directă a întregului drept comunitar, în ciuda opozitiei initiale manifestate de către unele state membre.

Aplicatii telematice

Constau în crearea bazelor pentru introducerea progresivă a retelelor europene de tehnologie a comunicatiilor în domeniile administratiei, transporturilor, sănătătii, educatiei si formării, în biblioteci si în domeniul studiilor lingvistice. Uniunea Europeană a dezvoltat o serie de programe de cercetare privind aplicatiile telematice (AIM, DELTA, DRIVE, EUROTRA).

Ariane

Program al Uniunii Europene pentru promovarea cărtilor si a lecturii. Se axează în principal pe traduceri, cu precădere pe cele din literatura contemporană, cu accent pe limbile mai putin utilizate. Programul Ariane oferă burse pentru traducători si încurajează formarea unor retele de specialisti în domeniul traducerii dintr-o limbă în alta. Este un instrument al politicii culturale a Uniunii Europene.

Armonizarea legislativă

Proces prin care legislatiile tărilor membre si a celor ce doresc să adere la UE se aliniază normelor dreptului comunitar. Armonizarea legislativă este necesară pentru buna functionare a Pietei Unice comunitare, a politicilor UE, a economiei statelor membre si pentru transpunerea în practică a principiilor democratiei si statului de drept care stau la baza edificiului comunitar. Într-o primă etapă, când crearea Pietei Interne (numită si Piata Unică) era în faza de început, armonizarea legislativă s-a făcut prin recunoasterea mutuală a normelor statelor membre, până în momentul în care au fost adoptate noi norme comune si obligatorii tuturor tărilor membre (norme de drept comunitar). În cazul concret al României, armonizarea legislatiei nationale cu normele UE se face prin preluarea si transpunerea acquis-ului comunitar.  

Audiovizual

A se vedea « Politici comunitare ».

Aviz

Procedura prin care o institutie a Uniunii Europene (de regulă Curtea de Justitie a CE - CJCE, Comisia Europeană sau Parlamentul European - PE) se pronuntă, la cerere sau în baza unei prevederi exprese din Tratat, cu privire la o problemă specifică ce presupune competente comunitare. În cazul avizului dat de CJCE asupra unui acord, dacă avizul este negativ, actul în cauză nu poate intra în vigoare. Pentru avizele date de PE, acestea pot fi facultative sau conforme. Avizul consultativ este obligatoriu de cerut, dar institutia care l-a solicitat nu este obligată să tină cont de el (de exemplu, avizul pe care PE îl dă pentru proiectul de Regulament care stabileste lista tărilor terte ai căror cetăteni au nevoie de vize pentru a intra pe teritoriul UE si lista statelor ai căror nationali nu necesită vize). Avizul conform obligă însă institutia care l-a cerut să tină cont de el (de exemplu, avizul pe care PE îl dă pentru intrarea în vigoare a Acordurilor de asociere sau a celor de admitere în UE a unui nou stat membru). Avizul conform reprezintă o putere de codecizie acordată PE prin Actul Unic European din 1987. Avizul Comisiei Europene (numit si aviz pentru aderare, opinie sau raport) este punctul de vedere pe care această institutie îl dă cu privire la cererea de aderare la UE a unui stat tert (de exemplu, în cazul României, Comisia a prezentat un aviz negativ în iulie 1997 privind începerea negocierilor de aderare, si unul pozitiv în raportul pe care l-a prezentat pe această temă în octombrie 1999).

Avocat general

Membru al Curtii de Justitie a Comunitătii Europene, numit de comun acord de către guvernele tărilor membre ale UE, conform art. 226 TCE (art. 167 CEE). Avocatul general asistă Curtea în îndeplinirea misiunii sale, prezentând concluzii motivate asupra cazurilor supuse spre rezolvare. Sunt opt Avocati generali alesi dintre personalităti care oferă garantii totale de independentă si îndeplinesc conditiile cerute pentru exercitarea în tările din care provin a celor mai înalte responsabilităti juridice, sau care sunt jurisconsulti ce posedă notorietate din punct de vedere al  competentei. Traditia acestei institutii prevede că patru Avocati generali provin din patru tări mari ale UE: Franta, Germania, Italia si Marea Britanie. Mandatul Avocatilor generali este de sase ani si poate fi reînnoit, iar la fiecare trei ani are loc o reînnoire partială a Avocatilor generali (patru dintre ei).