Davignon (raport)

Raport privind problematica unificării politice a Europei comunitare, pregătit în 1970 de către un comitet format din directorii politici din ministerele de externe din ţările membre ale Comunităţilor Europene prezidat de belgianul Etienne Davignon, şi adoptat de către miniştrii de externe la 27.10.1970. Acesta era un acord în formă simplificată ce nu constituia o modificare a Tratatelor originare, ci presupunea doar o obligaţie morală pentru statele membre. Raportul Davignon era format din patru părţi: în prima parte erau enunţate câteva consideraţii generale privind uniunea politică europeană care trebuia « să se fondeze pe un patrimoniu comun de respect al libertăţii şi drepturilor omului şi să adune în cadrul ei statele democratice dotate cu un parlament ales în mod liber ». În partea a doua erau precizate obiectivele şi mijloacele (armonizarea punctelor de vedere şi acţiuni concertate în politica externă, obţinute în urma unor reuniuni periodice ale miniştrilor de externe pregatite de un (comitet permanent de tipul celui care elaborase Raportul) ; în partea a treia miniştrii se angajau să continue acest proces de reflecţie şi să redacteze un nou raport care să evalueze rezultatele obţinute, iar partea a patra prevedea asocierea la acest proces a ţărilor candidate la aderarea la Comunităţile Europene. Deşi până la AUE (1986) cooperarea politică (CPE) nu a fost consacrată instituţional, Raportul Davignon are meritul de a fi pregătit statele membre pentru evoluţia viitoare spre Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC).

Decizie

A se vedea « Acte ale instituţiilor comunitare ».

Declaraţii comune ale Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei

Declaraţiile comune şi acordurile interinstituţionale ale Parlamentului European, Consiliului UE şi Comisiei Europene, cunoscute sub numele generic de « declaraţii comune », constituie o sursă de drept comunitar derivat rezultat din practica instituţiilor UE şi a statelor sale membre. Deoarece procedurile originare de decizie nu puteau ţine pasul cu viteza procesului de integrare europeană (adaptarea lor putându-se face doar prin modificarea Tratatelor), instituţiile comunitare au trebuit să găsească, de comun acord, precizările şi aranjamentele necesare, dar care nu figurau în detaliu în Tratate. În acest fel au apărut declaraţiile comune, ce constituie convenţii încheiate între principalele trei instituţii ale UE prin care se stabilesc proceduri de coordonare a competenţelor acestora. Cu titlu de exemplu, prima declaraţie comună datând din 1975 consacră, în materie legislativă, o negociere interinstituţională în vederea substanţializarii procedurii de consultare a PE fără ca astfel să se modifice echilibrul de competenţe stabilit prin Tratat. Declaraţiile comune reprezintă un instrument de reglementare şi prevenire a conflictelor instituţionale. Ele exprimă, în practică, raporturile de forţă în sistemul instituţional comunitar şi constituie, prin supleţea lor, un mijloc de promovare a iniţiativelor politice ale instituţiilor şi de adaptare a sistemului la noile situaţii cu care este confruntată Uniunea Europeană.

Declaraţia Schuman

Declaraţie făcută la 9.05.1950 de către ministrul francez de externe Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet, plan ce prevedea punerea sub o autoritate comună unică a întregii producţii de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania. Declaraţia Schuman stă astfel la baza actului de naştere a CECO. Jean Monnet (pe atunci comisar al Planului de Dezvoltare a Franţei) şi colaboratorii săi au redactat în ultimele zile ale lunii aprilie 1950 o notă de câteva pagini care conţinea expunerea de motive şi dispozitivul acestei propuneri ce avea să bulverseze toate schemele diplomaţiei clasice. Principiile enunţate în Declaraţia Schuman reflectă concepţia că o Europă unită nu se poate realiza dintr-o dată, ci printr-o succesiune de paşi concreţi, stabilindu-se mai întâi o solidaritate de fapt care să elimine opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania.

Declaraţia de la Stuttgart

Cunoscută şi sub numele de « Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene », declaraţia în cauză a fost adoptată de către Consiliul European de la Stuttgart, din anul 1983. Ea marchează o etapă importantă în evoluţia construcţiei comunitare spre realizarea Uniunii Europene de astăzi, reflectând dorinţa liderilor politici din statele membre de a avea o coordonare mai strânsă în domeniul politicii externe, în cadrul CPE. Prin Declaraţia de la Stuttgart s-a convenit, de asemenea, îmbunătăţirea  activităţii instituţiilor comunitare şi armonizarea legislaţiilor statelor membre, fiind  identificate totodată obiective concrete pentru anii următori în materie de integrare economică.

Declaraţia de la Petersberg

Declaraţia de la Petersberg (Germania), din 19.06.1992, constituie un element esenţial al voinţei de a dezvolta Uniunea Europei Occidentale (UEO), ca braţ înarmat al UniuniiEuropene şi pilon european al NATO. Declaraţia Consiliului de Miniştri al UEO  prevedea că în viitor această organizaţie va putea îndeplini, sub egida ONU sau în colaborare cu OSCE, misiuni umanitare dar şi de menţinere şi restabilire a păcii (ceea ce astăzi numim « misiuni de tip Petersberg »). În acest scop, a fost creată o celulă de planificare militară pentru pregătirea operaţiunilor. Conţinutul esenţial al Declaraţiei de la Peterberg îl regăsim în Tratatul de la Maastricht, care stabileşte obiectivul creării unei politici europene comune în materie de apărare şi, « la momentul potrivit », a unei apărări europene comune.

Directiva

A se vedea « Acte ale instituţiilor comunitare ».

Dialog social

Dialogul social este termenul prin care se definesc întâlnirile dintre partenerii sociali la nivel european. El datează de la mijlocul anilor ’80,  când au fost organizate primele reuniuni ce au adus la aceeaşi masă, sub preşedinţia Comisiei Europene, Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES), Uniunea Confederaţiilor din Industria şi Patronatul din Europa (UNICE) şi Centrul European al Întreprinderilor Publice (CEEP). Rolul său este acela de a contribui la crearea şi menţinerea unui cadru de dialog între partenerii sociali, în condiţiile impuse de Piaţa Unică a UE.

Drept comunitar

Cele trei Comunităţi ce stau la baza Uniunii Europene au fost fondate pe tratate internaţionale, dar deşi este adevărat că normele conţinute în Tratatele originare îşi au originea într-un acord de voinţă interstatică, dreptul internaţional nu se mai poate aplica în cadrul UE, căci mai mult decât originea, determinante sunt în acest caz caracteristicile sale. Instituind o Comunitate Europeană pe durată nedeterminată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate juridică şi cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare de competenţe sau dintr-un transfer de atribuţii ale statelor membe către Comunitate, acestea şi-au limitat drepturile lor suverane creând un drept special, aplicabil cetăţenilor proprii şi lor însele. Acest drept propriu se numeşte « Drept comunitar ». Izvoarele dreptului comunitar pot fi structurate sub forma unei piramide la care vârful constitutie elementul cel mai important. Acestea sunt:

• Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene, Actul Unic European, Tratatele de aderare a unor noi membri, Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam (Legislaţia primară);

• normele create de instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor ce le sunt atribuite prin Tratate : regulamente, directive, decizii, recomandări, opinii (Legislaţia secundară) ;

• acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană este parte ;

• principiile generale de drept ;

• convenţii între statele membre ale UE care creează norme uniform aplicabile pe teritoriul comunitar.

Dreptul comunitar s-a dezvoltat progresiv, pe masura extinderii competenţelor comunitare, astfel încât în prezent sunt conturate o serie de ramuri ale acestuia, dinre care cele mai importante sunt : Dreptul instituţional comunitar (dreptul administrativ al instituţiilor UE, reglementează funcţionarea acestora, relaţiile dintre ele, procedurile de decizie şi raporturile instituţiilor comunitare cu statele UE), Dreptul bancar comunitar (dezvoltat prin intermediul a două directive bancare adoptate în 1973 şi 1989 care reglementează armonizarea legislaţiilor bancare naţionale, recunoaşterea lor reciprocă, modalitaţile de control a activităţii băncilor şi condiţiile de autorizare a funcţionării în bănci), Dreptul comunitar al mediului (dezvoltat în principal prin cinci « Programe de acţiune » succesive în domeniul protecţiei mediului, adoptate în 1973, 1977, 1983, 1987 şi 1992, ultimul acoperind perioada 1993-2000 ; acţiunile întreprinse în cadrul acestor programe s-au concretizat prin adoptarea unor directive importante privind poluarea apelor, poluarea atmosferică, poluarea sonoră, tratarea deşeurilor etc.), Dreptul comunitar al asigurărilor (impus de necesitatea unei funcţionări corecte a Pieţei Interne, acesta s-a conturat prin adoptarea de cătreConsiliu a unor directive privind accesul liber la activitatea de prestări-servicii în domeniul asigurărilor, cu precădere a asigurărilor pe viaţă, în 1973, 1988 şi 1992), Dreptul societaţilor (reglementează activitatea societăţilor comerciale în spaţiul Pieţei Interne comunitare), Dreptul comunitar social (ramura ce s-a dezvoltat odată cu dimensiunea sociala a UE, care a devenit astăzi o prioritate), Dreptul concurenţei, Drept comunitar fiscal etc.

Drepturi vamale (taxe)

Acestea sunt aplicabile mărfurilor importate pe teritoriul vamal al UniuniiEuropene şi înscrise în tariful vamal comun (nomenclatorul vamal). Drepturile vamale există doar în relaţia cu ţările terţe, deoarece comerţul intracomunitar este scutit de aceste taxe începând cu anul 1968. Există şi o serie de excepţii de la drepturile vamale, în situaţiile când un anumit produs beneficiază de o suspendare tarifară (de exemplu, dacă acest produs nu se produce în cantităţi suficiente în interiorul Comunităţii dar este indispensabil pentru industrie), când face obiectul în francize vamale (limitări valorice sau cantitative, cum este cazul bunurilor transportate de călători) sau când sunt supuse unor contingente sau plafoane tarifare pentru o perioadă şi o cantitate dată (scutire de taxe vamale în limita unui plafon).

Drepturi fundamentale

Prin această expresie este desemnat un set de drepturi esenţiale şi inalienabile ale persoanei umane, valabile în orice circumstanţă şi fără posibilitate de derogare. În contextul comunitar, formula este sinonimă cu « drepturile omului » dar  acoperă în prezent o gamă mai largă de drepturi, inclusiv de natură economică. Cele trei Tratate originare ale Comunităţilor Europene nu conţineau nici o dispoziţie generală cu privire la drepturile fundamentale, chiar dacă anumite principii incluse în ele (cum ar fi principiul nediscriminarii sau cel al liberei prestări a serviciilor) acopereau parţial dispoziţiile referitoare la respectarea drepturilor omului, deoarece natura economică a Tratatelor i-a făcut pe fondatorii CE să creadă că nu există riscul de interferenţă între legislaţia comunitară şi drepturile omului. CJCE, care a refuzat iniţial să se pronunţe asupra acestui subiect, a înţeles că trebuie să afirme că respectarea drepturilor omului face parte integranta din principiile generale de drept comunitar atunci când Curtea Constituţională a Germaniei a refuzat să aplice regula priorităţii normei de drept comunitar pe motiv că aceasta din urmă nu garantează drepturile fundamentale, lucru pe care îl făcea însă dreptul intern german. Tratatul de la Maastricht a codificat acest lucru prin introducerea cetăţeniei europene, asigurând astfel şi în mod formal protecţia drepturilor fundamentale ale naţionalilor ţărilor membre UE. Fără a fi exhaustivă, o listă a drepturilor fundamentale recunoscute de către CJCE se prezintă astfel: dreptul la egalitatea de tratament, libertatea de expresie şi informare, protecţia confidenţialităţii, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la apărare într-un proces, neretroactivitatea legilor penale, dreptul de acţiune în Justiţie, drepturile de proprietate şi de iniţiativă economică, libertatea de asociere şi drepturile sindicale.

Dumping

În dreptul comunitar, noţiunea de « dumping » se aplică în prezent doar în comerţul cu state terţe (intracomunitar poate exista doar în perioadele tranzitorii stabilite la aderarea la UE a unor noi membri) şi priveşte produsele de import care se vând pe Piaţa comunitară la un preţ inferior valorii normale unui produs similar. Pentru detalii, a se vedea « antidumping »