Fondul European de Dezvoltare (FED) 

Creat în 1957 prin Tratatul CEE, Fondul European de Dezvoltare este alimentat din contribuţii ale statelor membre UE şi are ca destinaţie finanţarea unor măsuri de promovare a dezvoltării economico-sociale a ţărilor din Grupul Lomé (în grup de 70 de state din zona Africa – Caraibe – Pacific, numite şi ţări ACP), cu care Uniunea Europeană are relaţii tradiţionale (moştenite în unele cazuri, prin intermediul statelor sale membre, încă din perioada colonială). Prin intermediul FED, UE finanţează, pe lângă proiecte de invesţiţii economice şi sociale, măsuri de cooperare tehnică, acţiuni de facilitare a comercializării produselor exportate de ţările ACP, iar în cazuri excepţionale măsuri de asistenţă. O parte din resursele FED este destinată sistemelor STABEX (Sistemul de stabilizare a încăsărilor la export pentru produsele agricole) şi SYSMIN (Sistem de stabilizare a încasărilor la export pentru produsele miniere), al căror rol este de a sprijini exportul acestor produse de către statele ACP. FED este calculat pe perioadă de câte cinci ani şi dispune de un capital cincinal de aproximativ 11 miliarde Euro.

Fonduri structurale 

Fondurile structurale ale UE sunt gestionate de către Comisia Europeană şi au ca destinaţie finanţarea măsurilor de ajutor structural la nivel comunitar, în scopul promovării regiunilor cu întârzieri în dezvoltare, reconversia zonelor afectate de declin industrial, combaterea şomajului de lungă durată, inserţia profesională a tinerilor sau promovarea dezvoltării rurale. Fondurile structurale sunt formate din: Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) – componenta « Orientare », Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE) şi Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP). La acestea se adaugă Fondul de Coeziune, creat în 1993. Fondurile structurale reprezintă, la nivelul anului 2000, 37% din bugetul de aproape 90 miliarde Euro/an al Uniunii Europene, ceea ce face ca, pentru perioada 2000-2006, să le fie alocată o sumă totală de 286 miliarde Euro.

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) 

FEDER este destinat reducerii dezechilibrelor între diferitele regiuni ale UE şi a fost creat în 1975. Fiind cel mai important fond structural în termeni de resurse, FEDER acordă ajutoare financiare zonelor defavorizate, find astfel un important instrument de corecţie a dezechilibrelor regionale. Principiile alocării acestui fond sunt: concentrarea pe obiective şi regiuni (pentru maximizarea efectelor), parteneriatul între Comisia Europeană, statele membre UE şi autorităţile locale şi regionale (pentru planificarea şi punerea în practică a intervenţiei structurale), programarea intervenţiei şi adiţionalitatea contribuţiei comunitare (care nu trebuie să se substituie celei naţionale).

Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA)

FEOGA este instrumentul de finanţare a Politicii agricole comune a UE (PAC). Misiunea sa este aceea de a susţine Piaţa produselor agricole şi de a promova restructurarea agriculturii comunitare. FEOGA are două secţiuni: secţiunea « Orientare » contribuie prin subvenţii la raţionalizarea, modernizarea şi ameliorarea structurilor diin sectorul agricol, fiind parte a fondurilor structurale, în timp ce secţiunea « Garanţie », care are şi ponderea cea mai însemnată, finanţează măsuri de susţinere a preţurilor şi de restituţii la export ce garantează agricultorilor stabilitatea preţurilor, cu alte cuvinte subvenţionează agricultura comunitară. La nivelul anului 2000, suma totala alocată din bugetul comunitar sectorului agricol reprezintă 45%, ceea ce în termeni absoluţi înseamnă 40 miliarde Euro/an.

Fondul European de Invesţiţii 

Creat în iunie 1994, în urma unei decizii a Consiliului European de la Edinburg, din decembrie 1992, acest fond este o iniţiativă menită să reducă şomajul şi să relanseze creşterea economică în ţările UE. Este gestionat de către Comisia Europeană, dispune de un capital de două miliarde Euro şi acţionează pentru încurajarea dezvoltării reţelelor transeuropene şi a întreprinderilor mici şi mijlocii prin garantarea unor împrumuturi pe care acestea le contractează.

Fondul Social European (FSE) 

Creat în anul 1960, FSE este principalul instrument al politicii sociale a Uniunii Europene. Prin intermediul său se acordă susţinere financiară acţiunilor de formare şi reconversie profesională ca şi celor vizând crearea de noi locuri de muncă. Aproape 75% din intervenţiile acestui fond se fac pentru reducerea şomajului în rândul tinerilor, accentul fiind pus astăzi pe ameliorarea funcţionării pieţei forţei de muncă, pe reinserţia socială a şomerilor, promovarea egalităţii de şanse şi adaptarea muncitorilor la mutaţiile industriale şi evoluţia sistemului de producţie.

Fondul pentru Pescuit (Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului–IFOP) 

Creat în 1993 şi devenit operaţional în 1994, IFOP reuneşte toate instrumentele financiare acordate sectorului piscicol, pescuitul fiind o activitate importantă în multe din ţările membre ale UE. IFOP intervine în toate regiunile de coastă având drept obiectiv creşterea competitivităţii întreprinderilor piscicole şi promovarea în echilibru durabil între resurse şi capacitatea de exploatare a acestui sector al economiei comunitare.

Fondul de coeziune

Fondul de coeziune a fost creat în 1993 pentru finanţarea unor proiecte în domeniile protecţiei mediului şi dezvoltării reţelelor de transporturi într-un număr de patru ţări comunitare considerate cele mai sărace din UE: Spania, Portugalia, Irlanda şi Grecia. Obiectivul său îl constituie reducerea disparităţilor între economiile statelor membre ale Uniunii, iar anvelopa financiară pentru perioada 1993-1999 s-a ridicat la 15,1 miliarde Euro, din care 2,6 miliarde Euro în 1999.

Fonduri de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD) 

Sunt un ansamblu de resurse financiare alocate de Uniunea Europeană pentru sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est candidate la aderarea la UE în eforturile lor de satisfacere a criteriilor de la Copenhaga şi Madrid. Începând cu anul 2000, întreaga asistenţă comunitară nerambursabilă destinată pregătirii aderării acestor state este concentrată în trei mari fonduri: PHARE, ISPA şi SAPARD. PHARE (Pologne et Hongrie – Aide à la Restructuration Economique) este un program lansat de Comunitatea Europeană în 1990, având ca destinaţie cele două ţări menţionate. Ulterior el s-a extins şi la celelalte state din Europa Centrală şi de Est candidate la aderarea la UE, devenind principalul instrument de asistenţă financiară şi tehnică oferit de UE pentru restructurarea economiilor acestor ţări şi crearea infrastructurii necesare aderării la Uniunea Europeană. România beneficiază de acest program din anul 1991, primind până în prezent 1,2 miliarde euro. În anul 2000 sunt prevăzute pentru România 242 milioane Euro. Totalul alocaţiei PHARE pentru cele zece ţări central şi est-europene în perioada 2000-2006 va fi de 1,5 miliarde Euro/în. ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare) este în program intrat în vigoare începând cu anul 2000. El se adresează celor 10 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est printre care şi România. Este echivalentul Fondului de coeziune ce acţionează la nivelul a patru state din UE, iar obiectivul său îl constituie dezvoltarea infrastructurii de transporturi şi protecţia mediului în ţările candidate la aderare. Începând cu anul 2000, timp de şapte ani, România va primi anual, în cadrul acestui program, fonduri nerambursabile de 200-260 milioane Euro (pentru 2000, suma alocata este de 250 milioane Euro). Alocaţia totală pentru cele zece ţări beneficiare, în perioada de referinţă, va fi de un miliard Euro/an. SAPARD este un program operaţional din anul 2000, fiind echivalentul FEOGA la nivelul ţărilor UE.  Are drept scop sprijinirea agriculturii şi dezvoltarea rurală în ţările candidate din Europa Centrală şi de Est. În perioada 2000-2006 România va primi anual 150 milioane euro în cadrul acestui program (fonduri nerambursabile), alocaţia totală pentru cei zece beneficiari fiind de 500 milioane Euro/an.

Foruri parlamentare europene 

Prin acest termen înţelegem o serie de instituţii parlamentare ce funcţionează la nivel european pe lângă organizaţii cu caracter regional, rolul lor fiind acela de a contribui la consolidarea caracterului democratic al deciziilor luate de aceste instanţe, plecându-se de la premisa reală că, fiind aleşi în mod democratic în ţările lor, parlamentarii asigură reprezentativitatea popoarelor în structurile de decizie ale organizaţiilor internaţionale. Avem astfel: Parlamentul European (Instituţie a UE, cu membri aleşi în mod direct în ţările membre ale Uniunii), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară a OSCE, Adunarea Parlamentară a Atlanticului de Nord (parlamentari din ţările membre NATO). Cu excepţia Parlamentului European, ai cărui membri sunt aleşi începând din anul 1979 prin vot universal direct, membrii celorlalte foruri parlamentare europene sunt delegaţi de către parlamentele naţionale din care fac parte să le reprezinte în componenţa Parlamentară a organizaţiei internaţionale respective.

Funcţia publică comunitară 

Funcţia publică comunitară desemnează administraţia comunitară, funcţionarea acesteia, funcţionarii şi agenţii care o compun. Ea este un sistem hibrid ce prezintă în acelaşi timp trăsături caracteristice proprii funcţionarilor internaţionali (legătura contractuală cu organizaţia respectivă), cu cele tipice funcţionarilor din administraţiile naţionale (statut, carieră). Noţiunea de « personal » în dreptul comunitar include două categorii : funcţionarii comunitari (marea majoritate a personalului comunitar) şi agenţii cu contract temporar (aceştia nu depăşesc 1500-2000 de persoane). Funcţia publică comunitară este o entitate ce însumează aproape 25000 de funcţionari şi agenţi, cei mai mulţi lucrând în cadrul Comisiei Europene (aprox. 18000), în timp ce Parlamentul European are 3600 iar Consiliul UE dispune de 2200. Funcţionarii comunitari au activitatea reglementată de un statut ce prevede patru categorii: categoria A este formată din funcţionari cu pregătire universitară ce ocupă funcţii de direcţie, concepţie şi studiu, fiind împărţiţi în opt grade, de la A8 la A1, cu A1 reprezentând nivelul de director general; categoria B corespunde funcţiilor care necesită cunosţinte de nivel de învăţământ secundar şi cuprinde funcţionari care primesc şi analizează informaţiile necesare elaborării politicilor UE şi supravegherii respectării legislaţiei comunitare; categoria C corespunde funcţiilor de execuţie la nivel de secretariat şi arhivă, necesitând cunoştinţe de nivel mediu; categoria D corespunde funcţiilor manuale sau de serviciu care necesită cunoştinte la nivelul învăţământului primar.

Fuziune 

Prin acest termen înţelegem procesul de unificare a instituţiilor celor trei Comunităţi Europene originare (CECO, CEE şi CEEA), realizat prin Tratatele de fuziune din 8.04.1965.