Pachetul Delors I

Nume dat unui pachet de propuneri de reformă avansate de către Comisia Europeană în  1987, prezidată în  acea perioadă de către Jaqcues Delors, privind finanţarea Comunităţii Europene, limitarea cheltuielilor agricole, creşterea fondurilor structurale şi introducerea unor noi reguli de gestiune financiară. Aceste propuneri au stat la baza unui set de măsuri adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, din februarie 1988, care au constituit – alături de Actul Unic European – un element esenţial al programului de realizare a Pieţei Interne comunitare.

Pachetul Delors II

În  februarie 1992, după semnarea Tratatului Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), Comisia Europeană a prezentat « Pachetul Delors II » conţinând un ansamblu de propuneri privind asigurarea finanţării UE pe termen mediu. Acestea aveau în  vedere mărirea resurselor bugetului comunitar pentru a permite punerea în practică a deciziilor adoptate la Maastricht, cu accent pe creşterea competitivităţii, coeziunea Economică şi socială între statele membre UE şi rolul Uniunii pe scena internaţională. Pachetul Delors II a fost aprobat de către Consiliul European de la Edinburg, din decembrie 1992, elementele sale esenţiale fiind creşterea progresivă, până  în  1999, a resurselor proprii ale UE (bugetul comunitar) de la 1,2% din PNB la 1,27% din PNB, o nouă mărire a fondurilor structurale şi crearea Fondului de coeziune.

Parlamentul European (PE)

Parlamentul European este una din principalele instituţii comunitare, fiind înfiinţată odată cu CECO sub forma unei « Adunări Parlamentare compusă din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în  Comunitate » (art. 20 din Tratatul CECO). În 1958, odată cu apariţia CEE şi CEEA, instituţia parlamentară a decis să-şi schimbe numele în « Adunare Parlamentară Europeană », pentru ca în 1962 să ia denumirea de « Parlament European ». Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-şi spori competenţele proprii. Plecând de la atribuţiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a fost precizată pe calea acordurilor inter-instituţionale şi s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o nouă creştere a competenţelor PE atât în  plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cât şi în cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificarile aduse procedurii de codecizie şi prin extinderea câmpului său de aplicare, a dat PE o putere reală de decizie pe care o împarte însă cu Consiliul UE. În  momentul de faţă Parlamentul European numără 626 membri, locurile fiind repartizate pe ţări în funcţie de populaţia fiecărui stat membru, cele mai multe revenind Germaniei - 99, în  timp ce Franţa, Italia şi Marea Britanie au câte 87, Spania – 64, Olanda – 31, Belgia, Grecia, Portugalia – cate 25, Suedia – 22, Austria – 21, Danemarca şi Finlanda – câte 16, Irlanda – 15 iar Luxemburgul 6 locuri de deputat în Parlamentul European.  În perspectiva lărgirii UE prin admiterea ţărilor central şi est-europene, un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limitează numărul parlamentarilor europeni la 700, indiferent câte ţări membre va avea Uniunea Europeană.

Parteneriat pentru aderare

În  documentul intitulat « Agenda 2000 » (a se vedea « Agenda 2000 »), Comisia Europeană propunea - iar Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, şi-a însuşit această propunere - ca diferitele forme de asistenţă pe care UE o furniza fiecăreia din ţările candidate la aderare din Europa Centrală şi de Est să fie reunite sub o « umbrelă » unică numită « Parteneriat pentru aderare », astfel încât acţiunea lor să fie corelată şi complementară, să se evite suprapunerile şi să se obţină efecte maxime. Acest nou instrument intrat în  vigoare în 1998 reprezintă elementul-cheie al stratergiei consolidate de pre-aderare. Obiectivul Parteneriatului pentru aderare îl constituie pregătirea statelor candidate pentru îndeplinirea criteriilor de aderare stabilite la Copenhaga şi Madrid (a se vedea « Criterii de aderare »). Fiecare astfel de Parteneriat (sunt 10 în total) conţine priorităţile şi obiectivele intermediare pentru statul candidat căruia i se adresează, cu două orizonturi de timp – termen scurt şi mediu. Pentru transpunerea în practică a priorităţilor din Parteneriatul pentru aderare ţările central şi est-europene au elaborat câte un « Program naţional de preluare a acquis-ului comunitar » (în  cazul României, acesta este parte componentă a PNAR – Planul Naţional de Aderare a Romaniei (la UE). Parteneriatele pentru aderare au fost actualizate de către Comisia Europeană la 13.10.1999, plecându-se de la gradul de îndeplinire a obiectivelor pe termen scurt (un an - 1998) şi ţinând cont de evoluţiile din fiecare stat candidat.

Perioada de tranziţie

Stabilirea Pieţei Comune în cadrul căreia bunurile, persoanele, serviciile şi capitalurile circulă liber, precum şi apariţia unui număr mare de politici comune nu s-au putut realiza decât progresiv. Dacă, dat fiind caracterul absolut nou al industriei nucleare, Tratatul CEEA viza eliminarea imediată a obstacolelor în calea schimburilor şi nu prevedea decât o perioadă iniţială pentru intrarea în  funcţiune a instituţiilor, Tratatele CEE şi CECO comportau o serie de perioade de tranziţie datorită disparităţilor economice între statele membre. Cu alte cuvinte, Piaţa Comună nu urma să intre în  vigoare la 1.01.1958, odată cu Tratatul CEE, ci la capătul unei perioade de tranziţie, deoarece legislaţiile naţionale ce reglementau concurenţa erau diferite, salariile şi impozitele erau inegale, la fel şi competitivitatea industriei, iar toate acestea făceau iluzorie realizarea imediată a uniunii vamale şi uniunii economice prevăzute în  Tratat. Aceasta este perioada de tranziţie originară, deoarece lărgirile succesive ale Comunităţii Europene (astăzi UE) au impus deseori derogări temporare de la aplicarea de către noii veniţi a integralitaţii normelor comunitare. Acestea sunt însă mai degrabă simple măsuri tranzitorii, căci potrivit unui principiu esenţial al admiterii de noi membri în Uniune, negocierile de aderare nu pot fi deschise decât dacă statele candidate acceptă acquis-ul comunitar în  totalitatea sa.

Permis de conducere european

Permisul de conducere auto european, valabil în  toate ţările Uniunii Europene, există de la 1.07.1996, categoriile menţionate de acesta fiind : A – motociclete, B – autoturisme, C – camioane, D – autobuze, E – remorci de peste 750 kg. Conducătorii auto posesori ai permisului de conducere european trebuie să facă un control medical o data la zece ani.

PHARE

A se vedea « Fonduri de pre-aderare ».

Piaţa Comună / Piaţa Internă / Piaţa Unică

Conceptul de « Piaţă Internă » desemnează un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, seviciilor şi capitalurilor este asigurată în  conformitate cu prevederile Tratatului. Măsurile destinate realizării Pieţei Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document intitulat « Cartea albă privind Piaţa Internă », care stipula atingerea acestui obiectiv până la 31.12.1992. Noţiunea de « Piaţă Internă » este relativ nouă, termenul folosit până în  1985 fiind acela de « Piaţă Comună », pe care CJCE o definea astfel în 1982 : « Piaţa Comună urmăreşte eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării pieţelor naţionale într-o piaţă unică ale cărei condiţii să se apropie de cele ale unei Pieţe interne ». În plan concret, termenii « Piaţa Internă » şi « Piaţa Unică» sunt folosiţi pentru a desemna acelaşi lucru – o piaţă de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar şi caracterizată de existenţa celor « patru libertăţi » : libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor - în  timp ce « Piaţa Comună » reprezintă o fază premergătoare Pieţei Interne, în  care regulile ce o guvernau nu erau încă suficient armonizate, de aceea acolo unde nu existau norme comune se aplică principiul recunoaşterii reciproce a prevederilor naţionale.

Planul Fouchet

\La 10.02.1961, şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale Comunităţilor Europene au căzut de acord privind crearea unui cadru de cooperare politică la nivel comunitar. Pentru conturarea acestui proiect ambiţios este înfiinţat un comitet de experţi prezidat de către Christian Fouchet, însărcinat să elaboreze un plan în  acest scop. La 17.04.1962 proiectul a fost abandonat datorită blocării primelor negocieri privind crearea unei uniuni politice europene, provocată de lipsa unui acord asupra Planului Fouchet.

Planul Marshall

Program de reconstrucţie a economiei europene devastată de cel de-al doilea război mondial, lansat de secretarul de stat american George Marshall în 1947. Până în  anul 1952, 18 ţări din Europa de Vest au beneficiat de aproape 14 miliarde dolari SUA sub formă de credite, subvenţii nerambursabile şi ajutoare materiale sau alimentare. Planul Marshall a jucat un rol-cheie în  reconstrucţia şi relansarea economică a Europei Occidentale, în  special a Germaniei  Federale (RFG). În  plan politic, el se înscria pe linia eforturilor americane de limitare a extinderii blocului comunist.

Planul Schuman

A se vedea « Declaraţia Schuman ».

Politici comune

Articolul 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea Comunităţii are în vedere « stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei politici comune în  domeniul agriculturii şi instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor ». Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii în care concepţia şi decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind politicile regională, monetară, industrială, socială, energetică, de cercetare,  pescuit, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe. Apariţia acestor politici comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi politice de ordin comunitar, dar şi prin superioritatea, în  termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune prin comparaţie cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru. Ambiguitatea noţiunii de « politică comună » este reflectată de varietatea expresiilor ce desemnează practic acelaşi lucru : « politică a Comunităţii Europene », « politica comună », « politica comunitară ». Analiza acestor concepte arată că politicile comune constituie de fapt domenii în  care, în  virtutea unui transfer de competenţe consimţit de către statele membre de la nivel naţional la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în  mod determinant şi direct iar acţiunile statelor membre au loc concertat. Acest transfer de competenţe este însă limitat în funcţie de dispoziţiile Tratatului. Regulile şi politica stabilite de către autorităţile comunitare într-un domeniu dat formează o politică unificată ce se substituie normelor şi politicilor naţionale. Unii autori includ în categoria politicilor comune şi pe cele care se combină cu politicile naţionale, aşa-numitele « politici coordonate » (de exemplu, politica economică), în  timp ce alţii fac distincţie clară între cele două categorii.

Politica agricolă Comună (PAC) 

Politica agricolă comună constituie unul dintre elementele de baza ale CEE, Tratatul stipulând că Piaţa Comună se întinde şi la domeniul agriculturii şi al comerţului cu produse agricole. Obiectivele PAC sunt creşterea productivităţii agricole, asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru agricultori, stabilizarea pieţelor, garantarea securităţii aprovizionării şi asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori. Elementele esenţiale ale PAC sunt organizarea comună a pieţelor (printr-o politică comună de piaţă şi de preţuri), o politică unitara a structurilor agricole, armonizarea legislaţiilor naţionale şi finanţarea comunitară (prin intermediul  FEOGA – secţiunea Garanţie). La nivelul anului 1999, bugetul rezervat PAC reprezenta aproximativ 40 miliarde Euro. Deoarece preţurile produselor agricole pe piaţa mondială sunt mai mici decât cele de pe piaţa comunitară, pentru protejarea producătorilor interni, produselor importate li se aplică taxe vamale sporite, astfel încât să nu poată fi vândute pe teritoriul UE sub preţul autohton. În acelaşi timp, agricultorilor comunitari care fac export li se restituie diferenţa dintre preţul de vânzare intern şi cel de la export. Pentru că, în acest fel, se subvenţionează exportul de produse agricole, o serie de agricultori comunitari ajung să producă doar pentru a beneficia de aceste sume compensatorii. Necesitatea unei reforme a PAC a devenit tot mai evidentă în  contextul procesului de lărgire a UE, deoarece unele ţări candidate au un potenţial agricol substanţial ce va trebui subvenţionat la rândul său, dacă sistemul de alocare a FEOGA rămâne acelaşi. În  ultimii ani au fost create o serie de programe privind structurile agricole, al căror obiectiv îl constituie limitarea investiţiilor pentru dezvoltarea exploatărilor agricole, precum şi coordonarea FEOGA cu FEDER şi FSE, în  vederea dezvoltării zonelor rurale şi adaptarea structurilor agricole de producţie. Începând cu 1992 a fost operată o reducere progresivă a subvenţiilor agricole (dacă în 1996 bugetul PAC reprezenta 48% din bugetul comunitar total, în  1999 fusese redus la 45%).  

Politica comercială Comună (PCC)

Încă de la apariţia CEE, politica comercială a fost inclusă în  categoria « politicilor comune », alături de Politica agricolă comună şi Politica comună de transporturi. Tratatul CEE din 1958 stipula dreptul Consiliului de a decide cu majoritate calificată autorizarea Comisiei de a reprezenta Comunitatea în  negocierile comerciale şi de a-şi stabili singură mandatul de negociere în acest domeniu. Tratatul de la Amsterdam păstrează nealterată această competenţă comunitară, reglementând-o în art. 131 – 134 TCE (versiunea consolidată). Conform acestora, PCC este fondată pe principii uniforme în ceea ce priveşte modificarea tarifelor, încheierea acordurilor tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare a comerţului, politica exporturilor şi măsurile de protecţie comercială (în situaţii de dumping şi subvenţii). Pentru asigurarea execuţiei măsurilor de politică comercială comună, Comisia Europeană este cea care recomanda statelor membre metodele optime de cooperare între acestea, astfel încât să se evite apariţia unor dificultăţi economice pentru unele dintre ele şi autorizează, dacă este cazul, adoptarea unor măsuri de protecţie naţională, stabilind în aceste situaţii condiţiile şi modalităţile concrete de aplicare. Tratatul menţionează însă ca în caz de urgenţă statele membre pot cere Comisiei autorizaţia de a lua ele măsurile pe care le consideră necesare în  vederea remedierii disparităţilor create de aplicarea PCC, cu condiţia ca aceste măsuri să nu perturbe semnificativ funcţionarea Pieţei Interne.

Politica Comună de transporturi (PCT)

Tratatul Comunităţii Europene stabileşte în  art. 74 – 84 (versiunea consolidată) că domeniul transporturilor este reglementat prin intermediul unei politici comune. PCT are ca obiectiv crearea şi dezvoltarea în cadrul UE a unei Pieţe unice a transporturilor care să garanteze libertatea de a presta servicii în  acest domeniu, în  condiţii de egalitate între transportatorii europeni. Realizarea Pieţei Interne în acest sector a fost deja încheiată, accentul căzând astăzi pe adoptarea unor măsuri care să asigure « mobilitatea durabilă », prin aceasta înţelegând organizarea sistemelor de transport astfel încât să se asigure optimizarea consumului de energie şi de timp, a parcursurilor şi a condiţiilor de transport. Reperele dezvoltării acestei politici comune sunt « Cartea albă privind realizarea Pieţei Interne » (1985), « Cartea albă pentru dezvoltarea viitoare a PCT » (1992) şi o comunicare a Comisiei Europene din 1995, intitulată « Politica Comună de transporturi – program de acţiune pentru perioada 1995 – 2000 » care se articulează pe trei domenii principale: îmbunătaţirea calităţii (prin introducerea sistemelor integrate ce exploatează noile tehnologii nepoluante şi prezintă un grad ridicat de securitate), ameliorarea funcţionării Pieţei Interne (prin favorizarea concurenţei în paralel cu protecţia socială) şi dezvoltarea dimensiunii externe (care vizează creşterea calitaţii legăturilor cu ţările terţe şi favorizarea accesului companiilor  comunitare de transport pe pieţele externe). PCT reglementează deopotrivă transporturile terestre, aeriene şi maritime sub aspectul accesului pe piaţă, al concurenţei, tarifelor, regulilor de trafic şi de securitate.

Politica Comună de pescuit

Obiectivul acestei politici îl constituie asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru cei ce lucrează în sectorul piscicol, stabilizarea preţurilor la peste, garantarea securitaţii aprovizionarii consumatorilor, asigurarea conservării şi protecţiei resurselor piscicole. Instrumentele de realizare a politicii comune de pescuit sunt organizarea în comun a Pieţei peştelui, susţinerea organizaţiilor producătorilor, fixarea unui plafon maxim de pescuit în  apele comunitare şi repartizarea acestuia între statele membre, stabilirea caracteristicilor tehnice ale dispozitivelor de pescuit, controlul respectării acestor reglementări, încheierea unor acorduri de pescuit cu ţările terţe şi ameliorarea structurilor din acest domeniu. Începand cu anul 1970, legislaţia comunitară prevede accesul liber şi egal la fondul piscicol al ţărilor membre pentru toţi pescarii din statele UE, cu unele excepţii în  favoarea regiunilor de coastă unde principala activitate o constituie pescuitul. Instrumentul financiar destinat orientării şi sprijinirii activităţii de pescuit este IFOP (a se vedea « Fonduri structurale »).

Politica economică şi monetară

Obiectivele sale au în vedere asigurarea unei creşteri economice regulate şi echilibrate în  spaţiul comunitar, promovarea convergenţei şi coeziunii economico-sociale, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, soliditatea finanţelor publice şi asigurarea echilibrului balanţei de plăţi. Dispoziţiile Tratatului CEE din 1958 lăsau în mare măsură statelor membre competenţa de a decide în materie de politică economică şi monetară, obligându-le însă să-şi coordoneze aceste politici pentru atingerea unor obiective comune. Divergenţele de poziţie între ţările comunitare au făcut ca până la mijlocul anilor ’80 să nu poată fi găsite soluţii comune pentru relansarea economică şi reducerea şomajului. În faţa acestor dificultăţi, Consiliul UE a adoptat în 1985 o « Strategie comunitară de cooperare pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă » ce se baza pe o cooperare strânsă între guverne, patronat şi sindicatele salariaţilor. Măsurile propuse aveau în vedere reducerea creşterilor salariale, dinamizarea cererii şi îmbunătăţirea accesului pe piaţa bunurilor şi a serviciilor. Prevederile Tratatului de la Maastricht în privinţa uniunii economice şi monetare (UEM) au avut o importanţă considerabilă pentru politica economică şi monetara a UE. Procesul de creare a UEM în trei etape prevedea finalizarea sa la 1.01.1999, odată cu apariţia monedei unice Euro. Tratatul stipula că statele membre trebuie să considere politica economică drept o chestiune de interes comun şi să-şi coordoneze poziţiile la nivelul Consiliului UE pentru a asigura stabilitatea preţurilor şi a finanţelor publice, condiţii monetare sănătoase şi o balanţă de plăţi stabilă. Activitatea de coordonare şi supraveghere are loc cu prioritate în domeniul politicii bugetare, care deşi nu devine domeniu de competenţă comunitară este supus unui proces progresiv de armonizare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu politica economică propriu-zisă, ce rămâne în sfera « politicilor coordonate ». În materie de politică monetară însă, odată cu trecerea la faza a treia a UEM şi apariţia Băncii Centrale Europene, dispar competenţele naţionale, deciziile luându-se la nivel comunitar.

Politica în domeniul cercetării sţiinţifice

Obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea competitivităţii tehnologice a industriei europene, în special în sectorul tehnologiilor viitorului, ceea ce presupune acordul ţărilor membre cu privire la direcţiile de cercetare şi dezvoltare în domeniile respective. Instrumentele de transpunere în practică a acestei politici sunt « Al 5-lea Program cadru de dezvoltare tehnologică şi demonstraţie », Centrul Comun de Cercetare, unele programe specifice de cercetare precum şi programul « Eureka » (a se vedea « Eureka »). Adoptarea în 1989 a programului « Esprit » (European Strategic Programme for Research and Development in Information Technology) – « Program european de cercetare şi dezvoltare în tehnologia informaţiei », axat pe promovarea cercetării fundamentale în microelectronică, a reprezentat un salt calitativ pentru politica europeană în materie de tehnologie. Începând cu anul 1993 Comisia Europeană acordă o prioritate absolută cercetării şi dezvoltării sţiinţifice, în scopul eliminării deficienţelor tehnologice manifestate de industria europeană în faţa concurenţei americane şi japoneze. În vederea consolidării poziţiei companiilor europene pe piaţa mondială precum şi pentru garantarea creşterii economice, Comisia Europeană a sprijinit dezvoltarea unor reţele transeuropene în domeniile transportului de energie, telecomunicaţii şi societatea informaţională.

Politica culturală

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, politica culturală a UE nu avea o bază juridică explicită deoarece, din raţiuni constituţionale sau politice, statele membre nu acceptaseră includerea sa în categoria politicilor comunitare. Astăzi această bază este asigurată de art. 151 TCE (versiunea consolidată), care stipulează că acţiunea UE în domeniul cultural vizează încurajarea cooperării între statele membre şi, dacă este necesar, sprijinirea şi completarea acţiunii acestora în următoarele domenii : ameliorarea cunoaşterii şi difuzării culturii şi istoriei popoarelor europene, conservarea patrimoniului cultural european, promovarea schimburilor culturale realizate în scopuri necomerciale, încurajarea creaţiilor artistice şi literare inclusiv în sectorul audiovizual. În domeniul cultural, UE dispune de aceleaşi instrumente juridice ca şi pentru celelalte politici comunitare, cu excepţia armonizării dispoziţiilor legislative naţionale, care este exclusă în mod explicit. Consiliul UE adoptă, cu unanimitate de voturi şi după consultarea Comitetului Regiunilor, recomandări şi rezoluţii care nu angajează juridic statele membre ci doar în plan politic, constituind însă o bază suficientă pentru realizarea unor acţiuni comune în domeniul culturii. Principalele programe culturale comunitare sunt « Kaléidoscope 2000 » (sprijină cooperarea între artişti), « Raphael » (pentru promovarea patrimoniului cultural), « Ariane » (tehnici de conservare şi promovarea traducerilor literare) şi acţiunile din cadrul ciclului « Capitalele europene ale culturii ».

Politica de dezvoltare

Deşi până în noiembrie 1993 Comunitatea Europeană nu avea competenţe clar definite în materie de sprijinire a ţărilor în curs de dezvoltare, ea acordă acestor state încă din anii ’70 o serie de avantaje comerciale unilaterale în cadrul sistemului generalizat de preferinţe.Tratatul de la Maastricht a introdus oficial aceste acţiuni în câmpul comunitar, stabilind trei obiective majore pe care le promovează prin politica de dezvoltare : dezvoltarea economică şi socială a ţărilor în curs de dezvoltare, inserţia acestora în economia mondială şi lupta împotriva săraciei. Tratatul specifică totodată că politica UE în domeniul cooperării pentru dezvoltare este complementară politicilor naţionale în materie. Elementul-cheie al acestei politici îl constituie « Convenţiile Lomé » (După numele capitalei statului Togo, unde au fost semnate). Prima « Convenţie Lomé » a fost încheiată în 1975 de către ţările membre ale Comunităţii Europene (9 la număr în acel moment) şi 46 de state din Africa, Caraibe şi Pacific (Grupul ACP). Astăzi sunt 69 de ţări în Grupul ACP, iar acordul în cauză a ajuns la « Convenţia Lomé IV », încheiată pe perioada 1990 – 2000, care oferă accesul liber pe piaţa comunitară pentru 99% din produsele exportate de statele ACP. Unul din principalele instrumente ale convenţiei dintre UE şi Grupul ACP este sistemul STABEX, prin care UE garantează ţărilor ACP un venit minimal pentru un număr de 40 produse agricole exportate de către acestea pe piaţa comunitară.    

Politica de educaţie şi formare

Articolele 149 – 150 TCE (versiunea consolidată) stipulează că UE contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate prin încurajarea statelor membre să coopereze între ele, iar dacă este necesar, prin sprijinirea şi completarea acţiunii acestora, cu respectarea competenţelor naţionale în ceea ce priveşte conţinutul şi organizarea sistemului educativ, diversitatea culturală şi lingvistică. Acţiunea comunitară are în vedere dezvoltarea dimensiunii europene în educaţie, favorizarea mobilităţii studenţilor şi profesorilor între universităţi din ţări diferite, promovarea cooperării între instituţiile de învăţământ, schimbul de informaţii între sistemele educaţionale şi încurajarea învăţământului la distanţă. Pentru atingerea acestor obiective, Consiliul UE adoptă, după consultarea Consiliului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, acţiuni de încurajare şi recomandări, cu excluderea oricărei armonizări a dispoziţiilor legislative din ţările membre, care rămân în competenţa naţională. În aceleaşi condiţii ca şi în cazul educaţiei, UE acţionează pentru realizarea unei politici de formare profesională care să permită adaptarea forţei de muncă la mutaţiile industriale prin formare şi reconversie profesională, stimularea cooperării între centrele de formare profesională şi întreprinderi, facilitarea mobilităţii formatorilor şi a celor aflaţi în procesul de formare. Principalele programe comunitare de educaţie şi formare sunt « Socrates 2000 » (educaţie), « Leonardo da Vinci 2000 » (formare) şi « Tinereţe pentru Europa » (Youth for Europe).

Politica energetică

Obiectivele politicii energetice a UE sunt garantarea aprovizionării statelor membre cu energie ieftină, sigură şi nepoluantă, crearea unor noi sisteme energetice şi realizarea unei Pieţe interne unice a energiei. Instrumentele aflate la îndemâna UE pentru atingerea acestor obiective constau în programe de susţinere a cercetării în domeniile fuziunii şi fisiunii nucleare, programe de ajutor structural în favoarea proiectelor de tehnologie energetică, stabilirea unor norme de integrare a Pieţei energetice şi de protecţie a mediului în materie de producţie şi consum de energie. Începând cu anii ’60, prima sursă de energie o constituie petrolul – care reprezintă 45% din consumul energetic total al UE, în timp ce gazele naturale satisfac 33% din necesar iar energia nucleară doar 16%. Principala problemă este garantarea unei aprovizionări constante, suficientă, fiabilă şi la un preţ rezonabil. Securitatea aprovizionării este de aceea esenţială, motiv pentru care astăzi se caută alternative la petrolul din Golful Persic, cea mai atractivă fiind oferta de petrol şi gaze din Caucaz. Un pas important pe linia stabilirii unor obiective comune şi a unui cod de conduită în domeniul energetic între statele de pe continent îl constituie semnarea la Lisabona, în decembrie 1994, de către 45 de state, a Cartei Europene a Energiei.  

Politica industrială

Obiectivul acestei politici vizează ameliorarea competitivităţii industriei europene. Tratatul de la Maastricht este cel care a furnizat o bază juridică pentru politica industrială comunitară, permiţând Comisiei Europene să propuna măsuri specifice de creştere a performanţelor industriei europene, însă decizia finală aparţine Consiliului UE, care se pronunţă cu unanimitate de voturi. Politica industrială a UE cuprinde măsuri globale de dezvoltare şi stabilizare a Pieţei Interne şi de realizare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM), măsuri de politica comercială externă (antidumping, acorduri comerciale bi şi multilaterale în diferite sectoare industriale), măsuri de politică socială şi regională, măsuri în domeniul concurenţei şi de consolidare a cooperării între întreprinderile europene. Necesitatea unei politici industriale la nivel comunitar s-a impus datorită performanţelor reduse pe piaţa mondială a industriei europene, politicile industriale naţionale nemaifiind în măsură să răspundă cerinţelor impuse de concurenţa actuală. Procesul de restructurare industrială este corelat cu fenomenul de interdependenţă economică, astfel încat soluţia optimă a acestor probleme o constituie o abordare coordonată a lor, la nivel comunitar, sprijinită de o serie de programe : ESPRIT (program strategic de cercetare şi dezvoltare în domeniul tehnologiei informaţiei), RACE (cercetare şi dezvoltare în telecomunicaţii) şi EUREKA (agenţie europeană de coordonare a cercetării).

Politica de protecţie a mediului

Obiectivul acestei politici îl constituie protecţia mediului şi sănataţii publice, utilizarea raţională a resurselor naturale şi promovarea la nivel internaţional a unor măsuri vizând soluţionarea problemelor de mediu de dimensiune regională sau mondială. Instrumentele sale sunt o serie de dispoziţii legislative comunitare, cu precădere directive, prin care se stabilesc norme privind calitatea mediului (niveluri de poluare), norme aplicabile proceselor industriale (norme de emisie, concepţie şi exploatare), norme aplicabile produselor (limite de concentraţie sau de emisie). La acestea se adaugă programele de acţiune în favoarea protecţiei mediului şi cele de ajutor financiar. Deşi Tratatele originare nu prevedeau competenţe comunitare în acest domeniu, dezvoltarea politicii comune de protecţie a mediului s-a impus deoarece poluarea este un fenomen transfrontier împotriva căruia nu se poate lupta eficient doar la nivel naţional. În 1992 a fost creat un instrument financiar unic pentru protecţia mediului – LIFE – care integrează toate fondurile comunitare ce acţionează în acest domeniu (a se vedea « LIFE »).

Politica regională

Conceptul de « Politică regională » defineşte la nivelul UE un ansamblu de politici structurale menite să promoveze reducerea şi eliminarea disparităţilor între diferitele regiuni ale statelor membre, în scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a întregului spaţiu comunitar. Instrumentele folosite în acest scop sunt fondurile structurale (FEDER, FSE, FEOGA – Orientare, IFOP) şi Fondul de Coeziune (pentru finanţarea proiectelor în domeniul protecţiei mediului şi al infrastructurii de transporturi). În materie de politici structurale, demersul comunitar constă pe de o parte în a propune şi acorda stimulente financiare, iar pe de altă parte în coordonarea politicilor statelor membre. Pentru detalii, a se vedea « Fondurile structurale ».

Politica socială

Obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru, promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului comunitar. Pentru aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare şi normele juridice din Tratat care completează legislaţiile naţionale. Dimensiunea socială a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea unui « dialog social » între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifică faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale. Pentru a concretiza această « dimensiune socială », Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 « Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor » (acceptată atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului). Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii în domeniul social, a extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea profesională. Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre trebuie să-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, cu accent pe cinci domenii : promovarea investiţiilor în formarea profesională, realizarea unei creşteri economice care să genereze noi locuri de muncă, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forţei de muncă şi adoptarea unor măsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de şomaj. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, « Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor » a fost acceptată de către toate cele 15 ţări membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social.

Politica în domeniul audiovizualului

Audiovizualul include radioul, televiziunea şi cinematografia, fiind principalul instrumemt de difuzare a culturii (de aici rolul său social). Dacă politica culturală rămâne esenţialmente în competenţa statelor membre, audiovizualul se supune dispoziţiilor comunitare ce reglementează Piaţa Internă, fiind considerat producător de bunuri şi servicii. Obiectivele politicii comune în domeniul audiovizualului sunt crearea unei pieţe europene pentru media, promovarea unei industrii de programe competitive şi introducerea normelor pentru televiziunea de înaltă definiţie. Eforturile Comunităţii Europene de a crea o piaţă europeană pentru audiovizual pleacă de la necesitatea de a veghea ca difuzarea programelor peste frontierele ţării de producţie să respecte regulile în vigoare în statul receptor. În acest scop, Consiliul UE a adoptat în octombrie 1989 « Directiva televiziune fără frontiere », care permite difuzarea liberă a programelor audiovizuale, în măsura în care acestea respectă un set de dispoziţii minimale şi ţin cont de obiectivele politicii culturale din celelalte ţări membre ale UE. Instrumentele de promovare a acestei politici sunt programele « Media II » (promovarea dezvoltării industriei audiovizuale europene) – valabil până la sfârşitul anului 2000, după care va fi înlocuit de « Media plus », « Eureka 95 » (elaborarea normelor pentru televiziunea de înaltă definiţie) şi « Eureka audiovizual » (pentru promovarea infrastructurii în domeniul audiovizual).

Politica Externă şi de securitate Comună (PESC)

PESC desemnează un sistem de cooperare între statele membre UE în materie de politică externă şi securitate, constitutind « pilonul doi » al Uniunii Europene, alături de Comunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Obiectivul acestei politici îl constituie protejarea intereselor fundamentale ale statelor membre în materie de politică externă, independentă şi securitate a UE, cu perspectiva realizării unei politici de apărare Comună (art. J.4 din Tratatul de la Maastricht prevede că PESC va include toate aspectele legate de securitatea Uniunii, inclusiv eventuala realizare a unei politici comune de apărare care în timp ar putea duce la o apărare comună). Instrumentele la dispoziţia PESC sunt poziţiile şi acţiunile comune, armonizarea poziţiilor statelor membre în cadrul organizaţiilor internaţionale, demersuri şi misiuni exploratorii, asocierea unor instrumente diplomatice cu altele economice şi schimbul permanent de informaţii între statele membre în chestiuni de politică internaţională. În plan instituţional, PESC este organizată pe patru niveluri ierarhice : în vârf se află Consiliul European, care defineşte principiile şi orientările generale ; urmează Consiliul UE (în formula ce reuneşte miniştrii de externe), împreună cu Înaltul Reprezentant pentru PESC (care este şi Secretar General al Consiliului) şi Preşedinţia în exerciţiu a UE ; nivelul trei este reprezentat de Comitetul Politic (COPO) format din directorii politici din ministerele de Externe ale ţărilor UE şi de COREPER (COPO verifică conţinutul PESC, iar COREPER asigură coordonarea tehnică şi a aspectelor ce ţin de competenţa comunitară) ; ultimul nivel îl constituie grupurile de lucru, formate din experţi naţionali (sunt aprox. 20 astfel de grupuri pe diferite domenii : Orientul Mijlociu, Europa de Est, OSCE etc.).Tratatul de la Amsterdam prevede în plus realizarea unei politici de apărare comună ca parte a PESC (ca o consecinţă a acestei prevederi, Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis crearea unui corp militar operaţional european de 60000 oameni, care să poată fi folosit în operaţiuni «  de tip Petersberg » - restabilirea şi păstrarea păcii în zone de conflict, acţiuni umanitare), înfiinţarea unei « Unităţi de planificare politică şi alertă rapidă » (menită să asigure coerenţă politicii externe cu celelalte politici comunitare) şi instituţionalizarea unei structuri de cooperare între preşedinţia UE, Înaltul reprezentant pentru PESC şi Comisia Europeană, cu asocierea Parlamentului European în procesul de adoptare a resurselor financiare ale PESC.

Preferinţe generalizate (sistem)

Sistemul preferinţelor generalizate (cunoscut şi ca Sistemul generalizat de preferinţe – SGP) îşi are originea în revendicările unor ţări din lumea a treia, făcute în cadrul Conferinţei ONU pentru comerţ şi dezvoltare din 1963 (CNUCED), de a se permite accesul produselor manufacturate în aceste ţări pe pieţele statelor industrializate, cu exonerarea totală sau parţială de taxe vamale. Comunitatea Europeană este prima entitate care a instituit în iulie 1971 o schemă de preferinţe generalizate valabilă până în 1980, după care a fost prelungită pe perioade de câte zece ani (1981 – 1990 şi 1991 – 2000). Caracterul general al preferintelor semnifică faptul că acestea sunt acordate, în principiu, de către ansamblul ţărilor dezvoltate tuturor ţărilor în curs de dezvoltare. În virtutea principiului nereciprocităţii, statele dezvoltate au acceptat să acorde concesii tarifare celor în curs de dezvoltare fără contrapartidă, fiind vorba deci de o excepţie de la regimul clauzei naţiunii cele mai favorizate.

Prioritatea normei comunitare (principiu)

Prioritatea normei de drept comunitar este un principiu conform căruia în caz de conflict sau incompatibilitate între norma comunitară şi dreptul naţional al statelor membre UE, norma comunitară are prioritate şi se aplică. În absenţa unei stipulări exprese în Tratat, prioritatea dreptului comunitar în faţa dreptului naţional a fost consacrată prin jurisprudenţa CJCE. Conform Curţii de Justiţie, judecătorul naţional însărcinat cu aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestora, inclusiv prin neaplicarea oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională a ţării respective, chiar dacă legea naţională a fost adoptată ulterior intrării în vigoare a normei comunitare, fără să aştepte ca norma naţională incriminată să fie mai întâi abrogată.

Principii structurale ale dreptului comunitar

Acestea se referă atât la structura instituţională a UE cât şi la raporturile ce se stabilesc între Uniune şi statele sale membre. În plan instituţional, Uniunea Europeană nu are o schemă de organizare clasică, fiind vorba mai degrabă de un model sui-generis, de aceea este meritul Curţii de Justiţie a CE de a fi pus în lumină cele câteva principii ce reglementează organizarea instituţională a UE. Nici în ceea ce priveşte relaţiile Uniunii cu statele  membre Tratatele nu conţin o delimitare clară a competenţelor, astfel încât a revenit tot judecătorului comunitar sarcina de a construi conceptele indispensabile funcţionării acestui mecanism. O clasificare a principiilor structurale se prezintă astfel:principiul reprezentării intereselor ; principiul echilibrului instituţional ; principiul autonomiei instituţiilor ; principiul colaborării loiale între instituţii ; principiul repartizării competenţelor între statele membre şi instituţiile UE ; principiul subsidiarităţii.

Principiul reprezentării intereselor

Principiul ales de către părinţii fondatori ai Comunităţilor Europene pentru organizarea acestor structuri (CECO, CEE şi CEEA) nu este cel al separaţiei puterilor ci cel al reprezentării intereselor. Fiecare instituţie comunitară este reprezentanta unui interes specific, în apărarea căruia acţionează în cadrul procesului decizional, în limitele stabilite prin Tratate. Curtea de Justiţie a CE asigură, în conformitate cu articolul 146 CEE, respectarea ordinii de drept ; Consiliul este instituţia prin intermediul căreia statele membre intervin în funcţionarea Uniunii Europene ; Comisia reprezintă interesul general ; Parlamentul European este reprezentantul popoarelor statelor membre. Procesul decizional este astfel condiţionat de un ansamblu de interese. Atunci când autorii Tratatelor au considerat că într-un anumit domeniu, datorită implicaţiilor pentru suveranitatea naţională, interesele statelor membre ar trebui să aibă prioritate, ei au încredinţat puterea de decizie Consiliului, care se poate pronunţa prin vot cu majoritate simplă, majoritate calificată sau unanimitate, în funcţie de importanţa problemei aflată în discuţie. Votul cu majoritate simplă este relativ rar întâlnit ; cel cu majoritate calificată, devenit astăzi cel mai frecvent mod de a lua decizia în Consiliu, intervine atunci când se estimează că interesele naţionale trebuie conciliate cu interesele statelor membre, el conferind propunerii Comisiei o valoare sporită ; votul cu unanimitate a fost menţinut în domeniile considerate încă sensibile pentru suveranitatea naţională a fiecărui stat membru. În sfârşit, există ipostaze în care interesul general predomină, caz în care Comisia Europeană intervine singură, mai ales în calitate de « gardian al Tratatului ». Rezultă deci că fiecare domeniu în care intervine reglementarea comunitară posedă propria sa procedură de decizie în funcţie de interesele aflate în joc (tipologia acestora fiind totuşi limitată), de unde importanţa pe care o are în dreptul comunitar stabilirea corectă a bazei juridice, cu alte cuvinte identificarea articolului din Tratat care stă la baza adoptării actului respectiv de legislaţie secundară sau a acţiunii comunitare avută în vedere, pentru că el determină procedura ce va fi aplicată.

Principiul echilibrului instituţional

Respectarea echilibrului instituţional înseamnă că fiecare instituţie comunitară trebuie să-şi exercite competenţele astfel încât să nu afecteze de o manieră negativă atribuţiile celorlalte structuri ale Uniunii Europene. Se urmăreşte astfel ca echilibrul stabilit prin Tratatele originare între actorii comunitari să nu fie modificat printr-un transfer de atribuţii de la o instituţie către alta. Principiul interzice orice delegare de competenţe de la o instituţie la un organism extern sau către o altă instituţie comunitară, dacă această delegare modifică echilibrul inter-instituţional.

Principiul autonomiei instituţiilor

În cadrul atribuţiilor ce le-au fost conferite, instituţiile Uniunii Europene au posibilitatea de a se organiza intern în mod liber. Deşi Curtea de Justiţie a CE a consacrat principiul autonomiei instituţionale, acesta comportă totuşi anumite limitări menite să evite situaţii care ar putea duce la perturbarea funcţionării altor instituţii comunitare datorită utilizării lor excesive. Problema s-a pus în mod particular la stabilirea locului de desfăşurare a reuniunilor Parlamentului European. În lipsa unei reglementări definitive, de către statele membre ale UE, a sediului său (conform articolului 216 CEE), Parlamentul European (al cărui Secretariat General este la Luxemburg) a încercat o alunecare progresivă a activităţilor sale spre Bruxelles, apropierea geografică de Consiliu şi Comisie (ambele au sediul în capitala Belgiei) permiţând PE să fie mai aproape de centrele de decizie şi execuţie comunitară. Sesizată, Curtea de Justiţie a CE a hotărât că Parlamentul European poate decide de a afecta, în diferitele sale sedii de lucru personalul indispensabil, însă este interzis să-şi transfere total sau parţial secretariatul, ceea ce face ca în prezent această instituţie să aibă Secretariatul General la Luxemburg, sesiunile ordinare la Strasbourg, iar sesiunile extraordinare, lucrările în comisiile parlamentare de specialitate şi grupurile politice la Bruxelles. În acest fel, limitele autonomiei de organizare internă au fost bine precizate : prin această libertate nu trebuie să se modifice echilibrul instituţional sau repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele sale membre. În acelaşi timp, nu se poate deroga de la modalităţile de funcţionare ale unei instituţii dacă aceste modalităţi sunt expres prevăzute în Tratat.

Principiul colaborării loiale între instituţii

Nici Tratatele originare şi nici Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam nu consacră explicit principiul colaborării loiale între instituţii, însă Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a interpretat articolul 5 CEE în sensul că acesta creează o obligaţie de cooperare loială între statele membre şi instituţiile comunitare. Astfel, articolul 5 CEE, preluat şi în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, stipulează că : « Statele membre vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Tratat sau rezultate din acţiuni ale instituţiilor comunitare. Ele vor facilita îndeplinirea sarcinilor Comunităţii şi se vor abţine de la orice acţiune ce ar putea împiedica atingerea obiectivelor Tratatului ». Principiul cooperării loiale impune instituţiilor nu doar să-şi respecte reciproc competenţele, ci şi să pună la punct proceduri menite să asigure buna desfăşurare a procesului decizional.

Principiul repartizarii competenţelor

Deoarece dinamismul integrării europene determină modificări permanente ce împiedică stabilirea unei « liste » definitive de competenţe, Uniunea Europeană nu cunoaşte sistemul clasic de atribuire a competenţelor folosit de către statele federale, unde se ştie clar care sunt atribuţiile instituţiilor federale şi care cele ale statelor ce compun federaţia. Se pune atunci întrebarea dacă Comunitatea dispune doar de competenţe explicit atribuite prin Tratat, sau poate să-şi extindă aria de acţiune şi la alte domenii ce nu i-au fost rezervate de la început. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a CE a consacrat « teoria puterilor implicite », conform căreia Comunitatea dispune de competenţele necesare realizării obiectivelor rezultate din competenţele expres prevăzute în Tratat. În mod concret, Comunitatea Europeană putea astfel să-şi vadă recunoscute competenţele externe ori de câte ori adopta, pentru punerea în practică a unui obiectiv stipulat în Tratat, dispoziţii prin care sunt instaurate noi reguli comune pentru statele sale membre. În plan operaţional, trebuie făcută distincţie între competenţele exclusive şi competenţele concurente. În principiu, Uniunea Europeană dispune de competenţe concurente, competenţele exclusive constituind excepţia. Competenţa exclusivă implică faptul că Uniunea este singura care poate interveni, orice intervenţie a statelor membre fiind deci exclusă. Curtea de Justiţie a CE a reţinut că UE dispune de competenţe exclusive în două domenii : politica comercială şi conservarea resurselor biologice ale mării. În ceea ce priveşte competenţele concurente, acestea sunt exercitate în conformitate cu principiul preemţiunii comunitare : statele membre îşi pastreză competenţa atâta timp cât Comunitatea nu şi-a exercitat propria sa competenţă, însă în momentul în care Comunitatea stabileşte reglementări în domeniul respectiv statele membre pierd orice competenţă de a legifera la acelaşi nivel. Principiul preemţiunii comunitare este subordonat principiului subsidiarităţii.

Principiul subsidiarităţii

Conceptul de subsidiaritate îşi are originea în doctrina socială a bisericii care are în vedere organizarea relaţiilor între diferitele grupuri sociale şi afirmă principiul conform căruia colectivităţile mari nu trebuie să intervină la nivelul colectivităţilor mici decât în probleme ce pot fi mai bine soluţionate la eşalonul superior, cu alte cuvinte « centrul » nu intervine decât de o manieră subsidiară în raport cu colectivităţile de bază. Ideea este preluată într-un raport al Comisiei Europene din 26.06.1975, în care se spune că : « Uniunea Europeană nu trebuie să conducă la realizarea unui super-stat centralizat. În consecinţă şi în conformitate cu principiul subsidiarităţii, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace ». Definiţia de mai sus reprezintă ceea ce se numeşte « subsidiaritatea iniţială». După adoptarea Tratatului de la Maastricht, principiul subsidiarităţii este menţionat în acest document (formula fiind preluată şi în Tratatul de la Amsterdam) în articolul 3B art. 5 TCE – versiunea consolidată), în forma următoare : « Comunitatea acţionează în limita competenţelor şi a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine – conform principiului subsidiarităţii – decât în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de către statele membre, ele fiind – datorită dimensiunilor şi efectelor la care dau naştere – îndeplinite mai bine printr-o acţiune la nivel comunitar ».

Privilegii şi imunităţi ale Comunităţii Europene

Comunitatea Europeană este o entitate dotată cu personalitate juridică ce îi permite să beneficieze de un regim de privilegii şi imunităţi caracteristic organizaţiilor internaţionale, cu o serie de elemente de originalitate. Un protocol unic, încheiat în 1967 şi anexat Tratatului de fuziune a instituţiilor celor trei Comunităţi originare, stipulează că localurile şi clădirile Comunităţii Europene sunt inviolabile şi statul gazdă nu poate interveni în interiorul acestora. Bunurile aparţinând Comunităţii beneficiază de protecţie din partea ţării gazdă, iar arhivele sale sunt inviolabile. Comunitatea Europeană se bucură de imunitate fiscală, iar bunurile sale destinate uzajului oficial sunt scutite de taxe vamale. Pentru comunicaţiile oficiale şi transferul documentelor, instituţiile comunitare beneficiază pe teritoriul statelor membre UE de tratamentul acordat misiunilor diplomatice. Deputaţii europeni se bucură de inviolabilitate pe durata mandatului lor, iar funcţionarii şi agenţii Comunităţii au imunitate de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Lor şi familiilor lor nu li se aplică dispoziţiile ţării gazdă privind regimul străinilor, pot importa în regim de franciză mobilierul necesar locuinţei personale şi îl pot exporta la plecarea din ţara respectivă. Funcţionarii şi agenţii comunitari sunt scutiţi de la plata impozitelor naţionale din statul de reşedinţă, dar plătesc un impozit comunitar. Misiunile ţărilor terţe acreditate pe lângă Comunitatea Europeană (iar nu pe lângă UE, deoarece UE nu are încă personalitate juridică) se bucură pe teritoriul statului gazdă de imunităţile şi privilegiile diplomatice acordate ambasadelor, iar Delegaţiile Comisiei Europene în ţări terţe beneficiază pe bază de reciprocitate de acelaşi tratament.

Proceduri (procesul decizional)

Procedurile de decizie în cadrul instituţiilor comunitare pot fi grupate în două categorii, în funcţie de finalitatea lor. Avem astfel de-a face cu proceduri legislative, menite să asigure cadrul legal de desfăşurare a procesului de legiferare de la prezentarea propunerii de către Comisia Europeană şi până în momentul deciziei finale a Consiliului - luată într-o serie de cazuri împreună cu Parlamentul European, care devine astfel norma comunitară (regulamente, directive, decizii, recomandări, opinii). Procedurile legislative cuprind avizul consultativ, avizul conform, procedura de cooperare şi pe cea de codecizie. A doua categorie o constituie procedura bugetară, prin care se adoptă  bugetul Uniunii Europene, în derularea căreia cele trei instituţii comunitare fac proba abilitaţii lor în a-şi impune interesele şi punctele de vedere. Referitor la procedurile legislative, a se vedea « Aviz », « Cooperare » şi « « Codecizie ». Referitor la procedura bugetară, complexitatea acestei proceduri, delicatele negocieri între cele trei instituţii (Comisie, Consiliu, Parlament European) pe care aceasta le generează precum şi miza aflată în joc (repartizarea bugetului comunitar pe anul respectiv, suma fiind de ordinul a 85 miliarde EURO/an pentru exerciţiul bugetar din perioada 2000-2006), au făcut ca ea să fie considerată un fel de « procedură bizantină », în sensul că pentru a-şi atinge scopul – respectiv impunerea punctului de vedere propriu – actorii implicaţi recurg la toate mijloacele pe care le au la îndemână, de la persuasiune la presiune  asupra celorlalte instituţii, totul desfăşurându-se însă într-un cadru legal, reglementat de Tratat. Schematic vorbind, procedura bugetară cuprinde două lecturi. Prima lectură debutează cu pregătirea, de către Comisia Europeană, a proiectului de buget, pe care trebuie să-l înainteze Consiliului Până la 1 septembrie. Consiliul îl poate adopta, cu majoritate calificată, în forma în care i-a fost prezentat, sau îl modifică (tot cu majoritate calificată) până la data de 5 octombrie, După care îl trimite Parlamentului European. Din acest moment între cele două instituţii (Consiliul şi Parlamentul) începe o etapă numită « de concertare » în care se încearcă ajungerea la un numitor comun, în urma căreia Parlamentul are trei alternative : adoptă proiectul de buget cu majoritatea simplă a membrilor săi, păstrează tăcerea timp de 45 zile – după care bugetul se consideră de asemenea adoptat, sau poate cere modificarea proiectului de buget prezentat. În această din urmă situaţie intrăm în cea de-a doua lectură, în care procedura diferă după cum este vorba de amendamente ce modifică cheltuielile obligatorii sau pe cele neobligatorii (cheltuielile obligatorii cuprind cheltuielile făcute pentru politicile comunitare consacrate –  politica agricolă comună, politica comercială comună, fondurile structurale etc., în timp ce cheltuielile neobligatorii se referă la politici noi, cheltuieli administrative, de personal, deplasări etc.). Atunci când Parlamentul propune modificări la cheltuielile neobligatorii (cu majoritate absolută), proiectul este retrimis Consiliului, care are la dispoziţie 15 zile pentru a decide : dacă acceptă aceste amendamente sau pastreză tăcerea, atunci modificările PE sunt incluse în proiectul de buget care se consideră astfel definitiv adoptat. Consiliul poate însă modifica amendamentele Parlamentului prin votul majorităţii sale calificate (62 voturi dintr-un total de 87, obţinute prin votul pozitiv al cel puţin 10 ţări membre), caz în care, în următoarele 15 zile, Parlamentul European îşi poate impune definitiv punctul de vedere prin votul a două treimi din totalul membrilor săi ( 417 din 626 deputaţi). Dacă Parlamentul cere modificarea cheltuielilor obligatorii (cu votul majorităţii absolute), soluţia diferă după cum aceste propuneri modifică  totalul cheltuielilor obligatorii sau doar distribuirea lor. Când nu se modifică suma pe ansamblu ci doar maniera de repartizare a banilor, Consiliul are la dispoziţie 15 zile pentru a respinge, cu majoritate calificată, amendamentele PE, în caz contrar acestea considerându-se adoptate. Dacă însă Parlamentul propune creşterea cheltuielilor totale obligatorii, atunci Consiliul poate accepta acest lucru doar în mod expres, prin votul majorităţii calificate ; dacă tace timp de 15 zile, amendamentele se consideră respinse. Parlamentul European poate însă face şi o respingere globală a bugetului, motivată, prin votul a două treimi din totalul membrilor săi.