PARLAMENTELE NATIONALE ÎNTR-O
EUROPĂ LĂRGITĂ
Valer
Dorneanu
Una dintre cele mai importante teme
ale agendei post-Nisa este rolul parlamentelor nationale în viitoarea structura
europeană. Această temă presupune „examinarea sistemului politic al
Uniunii Europene în sens larg si căutarea căilor de întărire a rolului
parlamentelor nationale în diferitele faze ale procesului de luare a deciziilor
la nivel comunitar”[1][1].
Dezbaterea despre rolul parlamentului
nu poate evita problema
legitimitătii democratice a deciziilor politice la nivel european si
felul în care se poate realiza aceasta în mod concret. Consolidarea
dimensiunii parlamentare, atât la nivel national cât si la nivel european, este destinată să aducă un
aport consistent în legitimarea democratică a procesului politic de luare a
deciziilor.
Dezbaterea privind rolul parlamentelor
nationale în Europa lărgită presupune abordarea a 3 teme:
1. Rolul parlamentelor nationale în contextul delimitării clare a
competentelor între Uniune – nivelul comunitar si statele membre –
nivelul national, conform principiului subsidiaritătii. Această temă
se subsumează de fapt unei problematici mai largi care atinge fondul
principal al dezbaterii, centrat pe ideea identitătii viitoarei entităti
europene, în contextul actualelor tendinte de globalizare. Ea este legată de
gradul de aprofundare în continuare a integrării care va orienta apoi
dezvoltarea constitutională si arhitectura institutională. Repartitia
competentelor va depinde, prin urmare, de alegerea tipului viitoarei entităti
europene.
2.
Locul parlamentelor nationale în arhitectura institutională a Uniunii
Europene. Această temă priveste mai degrabă o chestiune de metodă, încercând
să răspundă la întrebarea: care este cea mai bună metodă
pentru a face auzite vocile parlamentelor nationale? Este nevoie ca
reprezentantii parlamentelor nationale să exercite direct la Bruxelles
exercitiul controlului parlamentar prin crearea unei a doua camere a
Parlamentului European sau rolul parlamentelor nationale în materii europene să
se exercite doar în cadrul national prin controlul si monitorizarea propriilor
executive? Această temă este strâns legată de preocuparea fată de atenuarea
deficitului democratic.
3. Rolul constitutional al parlamentelor nationale în a) monitorizarea si
controlul executivelor privind deciziile cu relevantă europeană si b)
transpunerea legislatiei comunitare.
1.
Competentele parlamentelor nationale
vor depinde esential de viitoarea diviziune a muncii între nivelele comunitar,
national si, în anumite cazuri, regional. La rândul ei, repartitia
competentelor este o functie a gradului de integrare a viitoare entităti
europene.
Adâncirea integrării europene presupune o delegare crescândă a
competentelor dinspre national spre comunitar ceea ce aduce în discutie
conceptul de suveranitate. În prezent sistemul westphalian al statelor natiune
este supus unei puternice presiuni cauzate de consecintele globalizării.
Statul suveran poate fi descris pe baza a 3 dimensiuni:
A.)Recunoastere
B.)Resurse
C.)Realizare
a scopurilor guvernării
A)
Baza normativă a statelor moderne este recunoasterea. Cea mai importantă
componentă a acestei dimensiuni este chiar principiul suveranitătii, adică
„autoritatea juridică supremă a natiunii de a emite legi si a
impune aplicarea lor în cadrul unui anumit teritoriu si, în consecintă,
independenta fată de autoritatea oricărei alte natiuni si egalitatea cu ea pe
baza dreptului international”[2][2].
Prin recunoasterea sa ca subiect de drept international o organizatie politico-teritorială
devine stat.
Conceptul de suveranitate, desi exista
deja, de facto, a fost recunoscut prin Tratatele de la Westphalia (1648).
În secolele 18 si 19, odată cu dezvoltarea
nationalismului, recunoasterea externă a fost suplimentată cu recunoasterea
internă a statului ca o formă organizatorică legitimă si necesară
a comunitătii politice, definită de ea
însăsi ca natiune. Statul teritorial a devenit statul natiune.
Desi statul teritorial a fost capabil să construiască peste comunităti si
culturi proto-nationale, în acelasi timp, el a contribuit la ridicarea identitătilor
nationale prin armonizarea politicilor. În concluzie, „suveranitatea
este recunoasterea de către actori externi si interni că statul are
autoritatea exclusivă de a interveni activ în activităti în interiorul
teritoriului său”[3][3].
Recunoasterea este strâns legată de notiunea de legitimitate.
B)
Recunoasterea este, totusi, dependentă atât de premizele materiale, cât si de
cele normative. Statele nu pot exita fără o bază materială, care înseamnă resurse
fundamentale. Autoritatea statului a fost recunoscută de alte state când
acesta a dobândit capacitatea de a-si apăra autoritatea împotriva provocărilor
interne si internationale. Pentru dezvoltarea acestei capacităti a avut loc un
proces de monopolizare a fortei, acompaniat de monopolul asupra ridicării
impozitelor.
C)
Pe termen lung, recunoasterea internă si internatională, ca si monopolul
fortei si a capacitătii de a culege impozitele,
trebuie suplimentate de o altă dimensiune a statului, pentru a-l face durabil: realizarea
obiectivelor guvernării. Dimensiunea fundamentală a unui stat modern este
conceptul de organizatie cu caracter public care există, deci, pentru a livra
bunuri oamenilor care fac parte din această organizatie. Se poate adăuga
observatia că dreptul popoarelor la autodeterminare a fost deconectat ulterior
de guvernarea efectivă (în 1960, ONU a adoptat o rezolutie prin care dreptul
la autodeterminare nu depinde de existenta capacitătii de
a guverna).
Aceste scopuri ale guvernării sunt în
principal legate de asigurarea următoarelor dimensiuni:
·
Securitate – în dublă ipostază de apărare (externă) si protectie
(internă)
·
Statul de drept
·
Identitate si participare
·
Bunăstarea socială
Procesele care însotesc globalizarea,
în special integrarea pietelor - de mărfuri, servicii si îndeosebi cele
financiare – si progresul
comunicatiilor, precum si aparitia unor puternici actori nestatali, în primul rând
societătile multinationale, determină o puternică presiune asupra statelor
natiune si provoacă erodarea factorilor traditionali de coeziune societală pe
care se bazează acestea. În acelasi timp, globalizarea provoacă o
denationalizare, definită ca o extensie a spatiilor sociale, ce se constituie
din tranzactii dense dincolo de frontierele nationale. Aceste tranzactii
transfrontaliere creează probleme pentru guvernarea natională pentru simplul
motiv că spatiul social care trebuie guvernat nu mai este national.
Tranzactiile sociale se referă la
situatii când bunuri, servicii, capital (în
domeniul economiei), amenintări (militare), poluanti (mediu), semne (comunicatii)
sau persoane (mobilitate) sunt schimbate sau produse în comun. În ultimul timp,
numărul tranzactiilor sociale transfrontaliere a crescut fată de cele care se
desfăsoară în cadrul teritoriului national, amplificând interdependenta
internatională.
Cele mai semnificative dezvoltări
sunt în legătură cu globalizarea pietelor financiare, pericolele globale de
mediu, Internet-ul si crima organizată. Trăsătura comună a tuturor acestor
recente dezvoltări este că ele sunt legate mai degrabă de productia integrată
de lucruri si bunuri decât de simplul schimb de bunuri, dincolo de frontierele
nationale.
Acest mediu globalizat, cu efectele
lui pozitive si negative, subminează capacitatea statului-natiune de a-si
atinge scopurile guvernării în mod unilateral. Răspunsul rational la aceste
tipuri de provocări nu poate fi decât o acceptare a transformării notiunii
de suveranitate, în sens westphalian, si o redefinire a rolului statelor
natiune. În contextul provocărilor globalizării, statele natiune au două
optiuni teoretice: (a) să se acomodeze rational la fenomen, acceptând ideea
suveranitătii împărtăsite, care-i oferă si sansa de a deveni competitive,
prin realizarea în comun a cel putin o parte a obiectivelor guvernării sau (b)
să se autoizoleze, producând o crestere practic insuportabilă a costurilor
necesare pentru a rămâne competitive. Practic, nici un stat, fie el mare sau
mic, nu-si mai poate permite să-si realizeze obiectivele guvernării în mod
unilateral.
Principiile constitutionale ale
sistemului westphalian al statelor natiune sunt interguvernamentale. Sistemul
international westphalian se baza deci pe recunoasterea reciprocă a guvernelor,
dar nu avea nici o legătură cu
guvernarea internatională. Institutiile internationale si-au schimbat în timp
caracterul. Ele îsi propun din ce mai mult să reglementeze nu numai actiunile
actorilor statali, dar si ale actorilor societali.
În Uniunea Europeană, metoda
comunitară este utilizată în primul rând în cadrul pilierului 1.
Dimensiunea interguvernamentală a procesului decizional rămâne încă
dominantă în cazul pilierului 2 si a pilierului
3 si ea reflectă tendinta, încă puternică, de afirmare a intereselor
nationale. Evolutia graduală a competentelor de la nivelul national la cel
european depinde de procesul de constientizare de către actorii nationali a
faptului că în anumite domenii guvernarea corporatistă oferă mai multă
eficientă pentru realizarea obiectivelor guvernării. În acelasi timp,
evolutia integrării este legată de vointa politică de stimulare
a transformării de la Europa-Piată
spre Europa-Putere.
Opinia noastră este că, în actualul
context international, principalul raison d’ être al Uniunii
Europene este legat de emanciparea strategică a Europei care ar trebui să
ofere mai mult la nivel global si să-si asume o responsabilitate mai mare în
lume. Premierul britanic Tony Blair remarca încă în anul 2000: „Cea
mai importantă provocare pentru Europa este să fie vigilentă la noua
realitate: Europa se află simultan într-un proces de extindere si aprofundare
a integrării. Vom fi mai multi în viitor, încercând să facem mai mult”.[4][4]
Recenta declaratie comună
franco-germană privind viitorul Uniunii Europene reiterează necesitatea
cresterii responsabilitătii: „Teribilele atentate teroriste din 11
septembrie 2001 au plasat Uniunea în fata unor noi provocări. Ele au făcut si
mai presantă necesitatea ca
statele membre să-si asume mai eficient responsabilitătile lor
în interior – fată de resortisantii lor – si, de asemenea,
în exterior – în raport cu evenimentele mondiale”.[5][5]
În acelasi timp, pentru ca această evolutie să păstreze o dinamică
rezonabilă, este nevoie de o evolutie calitativă de la efortul de a mentine
echilibrul de interese a natiunilor europene spre o fuziune a intereselor
nationale, adică spre o redescoperire a logicii initiale a fondatorilor Uniunii
Europene: „Cooperarea între natiuni, desi esentială, nu poate
singură să rezolve problemele noastre- spunea Jean Monet. Ceea
ce trebuie urmărit este o fuziune a intereselor popoarelor europene si nu doar
un simplu alt efort de a mentine echilibrul acelor interese”.[6][6]
Fuziunea s-ar putea realiza în jurul unui model de societate si
civilizatie bazat pe valori universale ca diversitatea, libertatea si
solidaritatea, în contextul preocupării pentru reconcilierea acestor valori cu
trăsăturile care tin de specificul national. Diversitatea Europei este o bogătie
care trebuie conservată în procesul integrării.
Una dintre provocările esentiale cu
care se confruntă Europa post-modernă este de a combina simtul global în
devenire cu simtul local al apartenentei. Acest lucru necesită o revizuire a
modelelor mostenite ale suveranitătii nationale. Una dintre întrebările
decisive este: cum să realizăm un echilibru corect între fidelitatea fată de
natiune si fidelitatea fată de entitatea europeană? În mod concret, România
crede că prerogativele în ceea ce
priveste cultura si învătământul, de exemplu,
ar trebui să rămână în competenta natională pentru că tin de
identitatea natională fundamentală, în timp ce domeniile
privind ocuparea fortei de muncă si cel social ar trebui să se
deplaseze spre nivelul comunitar.
2.
Uniunea Europeană s-a dezvoltat, în
ultimele decenii, într-un nou tip de sistem politic, cu consecinte importante
asupra democratiei si guvernării în statele sale membre. Cazul Uniunii
Europene este unul particular, dar probabil cel mai relevant, al unei
problematici mai complexe, definită de modul cum internationalizarea afectează
guvernarea si democratia. Trebuie să găsim echilibrul corect între, pe de o
parte, cooperarea internatională necesară si luarea în comun a deciziilor si,
pe de altă parte, în egală măsură, respectul necesar pentru integritatea
natională, unde cetătenii, ca si institutiile nationale sau locale, au un rol
clar de jucat. Doar în felul acesta putem evita deficitul democratic.
În Uniunea Europeană s-a
dezvoltat un sistem multi-nivel dinamic.
Fără îndoială că europenizarea economiei este mai avansată. Asta înseamnă
că posibilitatea detinătorilor de capital de a se misca liberi în întreaga
Uniune Europeană constrânge guvernele nationale în politica lor economică.
Constrângerile asupra politicilor nationale determinate de mediul international
sunt relativ mult mai puternice decât cu decenii în urmă. Europenizarea
economică este realizată si institutionalizată de dezvoltarea rapidă a
unei legislatii economice europene.
În contradictie cu dezvoltarea
avansată a economiei si a sistemului juridic european, politica, societatea si
legea constitutională au rămas în mare parte organizate în cadrul statului
natiune.
Clivajele sociale, cultura politică, structurile sociale si identitătile
politice sunt în bună măsură nationale. Societătile individuale europene au
multe probleme similare, dar mai putin probleme comune.
Un mare număr de institutii, în sens
larg, au apărut ca rezultat al unor lupte dure si îndelungate asupra unor
valori conflictuale, care au avut loc în cadrul statelor natiune. Aceste
institutii nu pot fi usor „europenizate” pentru că ele
depind de această dezvoltare si sunt legate de o bază societală. Asteptările
legate de aparitia unui sistem european de partide nu au fost onorate. Fenomenul
deficitului democratic a devenit din ce în ce mai preocupant si el este măsurabil
în mod concret prin prezenta în scădere a votantilor la alegerile europene în
mod special, dar chiar si la nivelul alegerilor parlamentare nationale, în cele
mai multe cazuri.
Anumite scoli de gândire în
stiintele politice consideră că democratia este posibilă numai la nivel
national si subnational. Chiar dacă această viziune nu este acceptată de toti,
studiile au arătat că la alegerile pentru Parlamentul European, temele
europene sunt eclipsate de chestiuni ce
se referă la politici si personalităti nationale. Votantii nu privesc
Parlamentul European ca un corp legislativ care poate fi făcut, în mod
democratic, responsabil pentru întregul proces legislativ. Dacă cetătenii
nu vor simti că sunt parte a structurii politice care îi afectează direct,
atunci neîncrederea lor se va accentua. Pentru Uniunea Europeană, ca
entitate politică, este o problemă faptul că cetătenii din tările membre nu
au deplină încredere în procesele politice ale Uniunii. Există nevoia de a
face fată unei probleme care a devenit din ce în ce mai evidentă: complexitatea
si internationalizarea problemelor au condus la o situatie în care încrederea
oamenilor în democratie ca atare pare a se diminua, deoarece ei simt că
deciziile sunt luate prea departe de ei.
Problema controlului parlamentar al
deciziilor la nivel european este cu atât mai actuală în contextul în care,
desi Parlamentul European a căpătat împuterniciri
mai mari în controlul Comisiei Europene, Consiliul nu este subiectul unui
asemenea control nici la nivel national, nici la nivel comunitar. Acesta ar
putea deveni un domeniu în cadrul structurării institutionale a Uniunii
Europene, în care parlamentele nationale ar putea juca un rol mai mare.
Considerăm că o implicare mai
puternică a parlamentelor nationale în afacerile europene va aduce beneficii
dezvoltării Uniunii. De aceea, credem că ar fi dezirabil
să se studieze posibilitatea creării
unei a doua camere a Parlamentului European, compusă din reprezentanti ai
parlamentelor nationale. În felul acesta, parlamentele nationale ar deveni
mai vizibile în procesul integrării europene pentru că ar fi implicate direct
în procesul de luare a deciziilor, iar interesele nationale vor fi mai usor de
urmărit si implementat. De asemenea, o institutie parlamentară lărgită
ar putea în plus să reprezinte statele si să îmbunătătească
echilibrul între Parlamentul European si Consiliul pentru acele domenii legate
de cooperarea interguvernamentală (de exemplu, politica comună de externe si
securitate sau politica comună de securitate si apărare). Această a doua
cameră ar putea oferi si o solutie pentru viitorul Adunării UEO care rămâne
o structură necesară si pentru care nu există încă un plan de preluare, după
ce Tratatul de la Bruxelles va expira în viitorul apropiat.
O asemenea institutie ar putea deveni
si responsabilă pentru ratificarea amendamentelor la Tratatele auxiliare, ce va
cuprinde majoritatea acquis-ului comunitar, în timp ce principiile juridice
fundamentale ale Uniunii Europene vor fi prevăzute în viitoarea Constitutie
europeană.
3.
Fără îndoială, sarcina principală
a parlamentarismului este tocmai de a legitima deciziile politice si de a
mentine dialogul creativ cu cetătenii pentru a-i apropia pe acestia de
deciziile politice care îi afectează în mod direct. Constitutia României
stipulează că parlamentul este organul suprem al poporului român si unica
autoritate legiuitoare a tării. Parlamentul national este asadar principala
institutie care asigură legătura între cetăteni si deciziile politice.
În statele membre ale Uniunii
Europene, ca si în tările candidate, parlamentele nationale sunt alese în mod
popular si democratic. Ele reprezintă cetătenii, exprimă părerile lor si
actionează în numele lor. Parlamentele nationale servesc ca arene de dezbateri
politice si ca actori politici si sunt, în ultimă instantă, responsabile în
fata cetătenilor.
Fiecare sistem de guvernare ia decizii
colective care sunt obligatorii si deci, cel putin potential, intervin masiv în
viata oamenilor. Pentru acest motiv, acestia trebuie să aibă o voce în sistem
si o sansă realistă de a schimba cursul evenimentelor. Este deci o acută
nevoie de a identifica o legătură democratică între cetăteni si deciziile
politice care îi afectează în mod direct si personal. „Problema nu constă
în a face un anumit lucru, ci
în a vedea cum reformăm această nouă Europă, astfel încă să ofere
beneficii reale popoarelor Europei discutând priorităti pe care ele le doresc
abordate si să o facem în asa fel încât această reformă să aibă consimtământul
si sprijinul lor”.[7][7]
Dacă nu vom asigura legătura dintre cetăteni si deciziile politice
internationale riscăm o situatie în care orice decizie internatională să fie
privită ca o amenintare la democratie.
Răspunsul natural, dar nu singurul,
la problemele ridicate anterior este utilizarea cât mai eficientă a
parlamentului national. Parlamentele
nationale sunt implicate în mai multe moduri în configurarea politicilor
nationale rezultate din luări de decizie internationale:
·
Ratificarea tratatelor internationale si a conventiilor semnate de guverne,
·
Alocarea mijloacelor financiare la dispozitia guvernelor pentru a putea
implementa acordurile internationale;
·
Realizarea legislatiei ca urmare a unor acorduri internationale;
·
Colectarea unor informatii relevante din străinătate privind teme care
sunt programate să fie adoptate pe plan national, cu scopul de a nu devia de la
curentul principal international;
·
Functionarea, ca forumuri de dezbatere politică, pentru teme cu implicatii
transnationale;
·
Functionarea, ca institutii de
interpretare si clarificare a unor subiecte complicate, cu implicatii dificile
pentru cetăteni.
Pozitia
formală a parlamentelor nationale în cadrul structurii Uniunii Europene se
limitează în prezent la cinci sarcini fundamentale:
·
Ratificarea tratatelor si a amendamentelor fundamentale la tratate, inclusiv
aprobarea noilor membri;
·
Alocarea mijloacelor financiare în general pentru Uniunea Europeană;
·
Aprobarea legislatiei în cadrul Uniunii si ajustarea corespunzătoare a
legislatiei nationale;
·
Elaborarea legislatiei secundare ( incluzând anumite implicatii bugetare);
·
Monitorizarea răspunderii guvernului pentru activitatea în cadrul
procesului de luare a deciziilor în cadrul Uniunii.
Ultima sarcină mentionată este cea
mai importantă din punct de vedere politic si psihologic pentru că priveste
asigurarea legitimitătii pentru deciziile la nivel comunitar.
Nu este suficient pentru parlamentarii
alesi sa aibă, în mod formal, posibilitatea de a refuza ratificarea unui text
asupra căruia s-a ajuns la un acord (ceva care oricum este foarte dificil
politic). Este mult mai important ca cetătenii să vadă parlamentul national
asigurându-se în prealabil că acordul pe care guvernul îl negociază
va contine acele elemente care îl vor face ratificabil.
Perceptia asupra influentei limitate a
parlamentelor nationale, de unde si aparitia fenomenului deficitului democratic,
este determinată de faptul că deciziile, care, în alte circumstante, ar fi
fost luate de parlamente, sunt luate de guverne în Consiliul, uneori împreună
cu Parlamentul European, în cadrul procedurii privind co-decizia. Transparenta
Consiliului este limitată si parlamentele nationale pot urmări cu dificultate
problemele si monitoriza responsabilitatea guvernului. Solutia pentru
parlamentul national constă în dezvoltarea si consolidarea unui rol activ
în detrimentul unui rol reactiv, ceea ce înseamnă interventia
parlamentară în fazele timpurii ale procesului de luare a deciziilor în
Consiliul Uniunii.
În anii 1990, fiecare parlament
national al tărilor membre si-a dezvoltat propriile proceduri prin care
realizează examinarea activitătii guvernului în problematica europeană. De
asemenea, un Protocol, anexat la Tratatul Uniunii Europene, asigură că
parlamentele nationale primesc copii ale documentatiei de consultare si ale
propunerilor legislative în timp potrivit si recunoaste în
COSAC un forum prin care parlamentele nationale pot exprima o voce
colectivă. Parlamentul României si-a propus să studieze procedurile
celorlalte parlamente din Uniunea Europeană si să adopte o procedură proprie
pe care o va considera cea mai potrivită pentru sistemul constitutional din România.
Îmbunătătirea mecanismelor prin
care parlamentele nationale controlează activitatea propriilor guverne la întâlnirile
Consiliului reprezintă unul dintre domeniile cheie unde rolul parlamentelor
nationale ar putea fi amplificat. Parlamentul României în general si Comisia
pentru integrare europeană a Parlamentului României în particular au o experientă
pozitivă în modul de monitorizare a guvernului în
procesul de negociere. După alegerile din toamna anului 2000,
Parlamentul nou constituit în România a decis
câteva măsuri pentru îmbunătătirea procesului legislativ. Regulamentele au
fost modificate în ambele Camere, cu scopul accelerării procesului
legislativ. În prezent, activitatea se concentrează mai mult în comisiile
permanente, ceea ce a condus la îmbunătătirea calitătii expertizei si a
contribuit la o crestere a eficacitătii întregului proces de adoptare a
legilor. Proiectele continând o problematică eurocomunitară
sunt dezbătute si adoptate în procedură de urgentă. S-a luat
decizia ca un vicepresedinte al fiecărei Camere să fie însărcinat să urmărească,
din partea Biroului Permanent, derularea optimă a adoptării legilor cu
relevantă în procesul de aderare.
De asemenea, crearea în 2001 în
fiecare minister a câte unui departament pentru integrare europeană, condus de
un secretar de stat, a creat posibilitatea ca prioritătile legate de procesul
de negociere cu Uniunea Europeană să fie mai clar conturate si în consecintă
s-a acordat o atentie specială legislatiei cu relevantă pentru procesul de
aderare a României la Uniunea Europeană.
Ideea stabilirii a câte un
departament în fiecare ministe, tot în 2001, condus de un secretar de stat, a
cărui principală sarcină este de a mentine o legătură strânsă cu
Parlamentul, a condus la o îmbunătătire a activitătii în comisii si la o
mai bună planificare a proiectelor ce urmează a fi examinate si apoi adoptate.
Rolul parlamentului în supervizarea activitătii executivului este dependent de
rapiditatea transmiterii informatiilor. Informarea
corectă si la timp reprezintă o
dimensiune care relevă calitatea activitătii parlamentare. Prin urmare, acordăm
o atentie deosebită modului în care circulă informatia între Guvern si
Parlament.
După un an de la debutul noului
Parlament, putem constata o îmbunătătire a
activitătii acestuia, cu efecte pozitive asupra ritmului negocierii. Pe
de altă parte, Parlamentul este acela care oferă sprijinul politic
Executivului în demersul său pro-european. În perioada pregătirii
documentelor de pozitie pentru capitolele care se negociază, sunt organizate
consultări între Negociatorul Sef al României cu Uniunea Europeană si
reprezentantii Comisiei Parlamentare pentru Integrare Europeană si cei ai
partidelor politice.
Comisia pentru integrare europeană
are, în alcătuirea ei, reprezentanti din toate comisiile permanente si
persoane din conducerea partidelor politice parlamentare. În felul acesta se
realizează un sprijin parlamentar larg care este de o deosebită valoare
atunci când guvernul negociază o anumită pozitie cu partenerii europeni.
De asemenea, comisiile de specialitate sunt consultate în pregătirea
documentelor de pozitie. În felul acesta, Parlamentul nu numai că
monitorizează aderarea la Uniunea Europeană, dar cooperează
activ la realizarea ei.
Implicarea crescândă a comisiilor
permanente în problematica integrării europene conduce la angajarea mai multor
membri ai Parlamentului în tematica europeană si, acest lucru, întăreste legătura
democratică cu cetătenii. În cadrul contributiei parlamentare la procesul de
aderare la Uniunea Europeană un rol deosebit îi revine Comisiei pentru
integrare europeană. Constituită
în iulie 1995, după semnarea de către România a Acordului de asociere cu
Uniunea Europeană, Comisia are în principa, ca atributii:
·
Urmărirea punerii în practică, în integralitatea lor, a prevederilor
Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană si a realizării
obiectivelor Strategiei nationale de pregătire a aderării Românie la Uniunea
Europeană;
·
Urmărirea punerii în practică a Parteneriatului de accedere dintre România
si Uniunea Europeană;
·
Monitorizarea programelor structurale de pre-aderare PHARE, ISPA, SAPARD, etc;
·
Urmărirea procesului de negociere a României
cu Uniunea Europeană,
·
Participarea, în cadrul Comitetului Parlamentar Mixt România-Uniunea
Europeană, la dezbaterea tuturor aspectelor relatiilor dintre România si
Uniunea Europeană.
Fără a avea prerogativa unui aviz
obligatoriu, Comisia se poate autosesiza în privinta initiativelor si
propunerilor legislative având incidente asupra integrării europene.
Există practica invitării înaltilor
oficiali guvernamentali la întâlnirile Comisiei pentru integrare europeană.
Cu această ocazie sunt prezentate programele si calendarul propuse de ministere
în vederea armonizării legislative, precum si stadiul reformelor prevăzute în
planul de actiune al guvernului. Întâlnirile între membrii Comisiei pentru
Integrare Europeană si oficialii guvernamentali contribuie la o îmbunătătite
a perceptiei privind temele sensibile si la o clarificare a prioritătilor
legislative, cu consecinte benefice pentru accelerarea procesului de armonizare
legislativă. Parlamentarii, dar si expertii Comisiei, participă în mod
regulat la Comitetul Interministerial sau la grupurile de lucru, organizate sub
egida Ministerului Integrării Europene si Delegatiei Nationale de Negocieri cu
UE, care pregătesc si fundamentează documentele de pozitie.
În felul acesta, problemele sensibile pot fi identificate în timp util
pentru a face corectiile ce se impun si a urgenta
adoptarea unor anumite legi sau/si a transmite către ministere mesajele
politice necesare pentru a stimula îndeplinirea sarcinilor legate de integrarea
europeană. Cu cât parlamentarii sunt angajati încă din faza incipientă în
problemele legate de negociere, cu atât sunt mai bune perspectivele de
influentare a rezultatului final.
Parlamentarii români, din tot
spectrul politic, îsi mentin dorinta de integrare indiferent de structura
viitoare a Uniunii Europeane.
Totusi, ar dori ca această integrare
să fie făcută într-o structură care să dea Românei si statelor membre
suficientă libertate în interiorul Uniunii. Este nevoie de un echilibru între
eficientizarea puterii centrale si ceea ce se întâmplă în subsidiar. În
acest sens, parlamentelor nationale ar trebui să li se oferă mai mult
spatiu pentru constructie si să nu rămână numai cu o atributie de validare
care le-ar dilua rolul. O solutie ar putea fi ca reglementările europene să
se concentreze mai mult pe obiective generale, lăsând mai mult spatiu pentru
implementare parlamentelor nationale.
În final, în ceea ce priveste
organizarea dezbaterii asupra viitorului Europei, Parlamentul României crede că
rezultatele actualei reflectii trebuie preluate de un aranjament tip
Conventie care să asigure o largă reprezentare a societătii europene. Ar
fi de dorit să se asigure o
participare cu drepturi depline a României, ca si a altor
tări candidate în cadrul acestei Conventii.
[1][1] Romano Prodi, Presedintele Comisiei Europene, în cadrul întâlnirii Comisiei pentru Afaceri Constitutionale, Bruxelles, 20 martie 2001
[2][2] Hans Morgenthau, Politics among Nations, 1967
[3][3] Janice E. Thomson, 1995: State Sovereignty and International Relations
[4][4] Tony Blair, Primul Ministru al Marii Britanii, discurs la Bursa din Varsovia, 6 octombrie 2000
[5][5] Declaratia comună privind viitorul Europei; Nantes, 23 noiembrie 2001, cu ocazia întâlnirii la nivel înalt franco-germane
[6][6] Jean Monnet, 1950, cu ocazia lansării planului Schuman pentru crearea primei Comunităti Europene
[7][7] Tony Blair, Primul Ministru
al Marii Britanii, discurs la Bursa din Varsovia, 6 octombrie 2000