PARLAMENTELE NATIONALE ÎNTR-O EUROPĂ LĂRGITĂ

Valer Dorneanu

Una dintre cele mai importante teme ale agendei post-Nisa este rolul parlamentelor nationale în viitoarea structura europeană. Această temă presupune „examinarea sistemului politic al Uniunii Europene în sens larg si căutarea căilor de întărire a rolului parlamentelor nationale în diferitele faze ale procesului de luare a deciziilor la nivel comunitar”[1][1].

Dezbaterea despre rolul parlamentului  nu poate evita  problema legitimitătii democratice a deciziilor politice la nivel european si  felul în care se poate realiza aceasta în mod concret. Consolidarea dimensiunii parlamentare, atât la nivel national  cât si la nivel european, este destinată să aducă un aport consistent în legitimarea democratică a procesului politic de luare a deciziilor.

Dezbaterea privind rolul parlamentelor nationale în Europa lărgită presupune abordarea a 3 teme:

1. Rolul parlamentelor nationale în contextul delimitării clare a competentelor între Uniune – nivelul comunitar si statele membre – nivelul national, conform principiului subsidiaritătii. Această temă  se subsumează de fapt unei problematici mai largi care atinge fondul principal al dezbaterii, centrat pe ideea identitătii viitoarei entităti europene, în contextul actualelor tendinte de globalizare. Ea este legată de gradul de aprofundare în continuare a integrării care va orienta apoi dezvoltarea constitutională si arhitectura institutională. Repartitia competentelor va depinde, prin urmare, de alegerea tipului viitoarei entităti europene.

2.   Locul parlamentelor nationale în arhitectura institutională a Uniunii Europene. Această temă priveste mai degrabă o chestiune de metodă, încercând să răspundă la întrebarea: care este cea mai bună metodă  pentru a face auzite vocile parlamentelor nationale? Este nevoie ca reprezentantii parlamentelor nationale să exercite direct la Bruxelles exercitiul controlului parlamentar prin crearea unei a doua camere a Parlamentului European sau rolul parlamentelor nationale în materii europene să se exercite doar în cadrul national prin controlul si monitorizarea propriilor executive? Această temă este strâns legată de preocuparea fată de atenuarea deficitului democratic.

3.  Rolul constitutional al parlamentelor nationale în a) monitorizarea si controlul executivelor privind deciziile cu relevantă europeană si b) transpunerea legislatiei comunitare.

1.

Competentele parlamentelor nationale vor depinde esential de viitoarea diviziune a muncii între nivelele comunitar, national si, în anumite cazuri, regional. La rândul ei, repartitia competentelor este o functie a gradului de integrare a viitoare entităti europene.

Adâncirea  integrării europene presupune o delegare crescândă a competentelor dinspre national spre comunitar ceea ce aduce în discutie conceptul de suveranitate. În prezent sistemul westphalian al statelor natiune este supus unei puternice presiuni cauzate de consecintele globalizării.  Statul suveran poate fi descris pe baza a 3 dimensiuni:

A.)Recunoastere

B.)Resurse

C.)Realizare a scopurilor guvernării

A)    Baza normativă a statelor moderne este recunoasterea. Cea mai importantă componentă a acestei dimensiuni este chiar principiul suveranitătii, adică  „autoritatea juridică supremă a natiunii de a emite legi si a impune aplicarea lor în cadrul unui anumit teritoriu si, în consecintă, independenta fată de autoritatea oricărei alte natiuni si egalitatea cu ea pe baza dreptului international”[2][2]. Prin recunoasterea sa ca subiect de drept international o organizatie politico-teritorială devine stat.  

Conceptul de suveranitate, desi exista deja, de facto, a fost recunoscut prin Tratatele de la Westphalia (1648).  În secolele 18 si 19, odată cu  dezvoltarea nationalismului, recunoasterea externă a fost suplimentată cu recunoasterea internă  a statului ca o formă organizatorică legitimă si necesară  a comunitătii politice, definită de ea  însăsi ca natiune.  Statul teritorial a devenit statul natiune. Desi statul teritorial a fost capabil să construiască peste comunităti si culturi proto-nationale, în acelasi timp, el a contribuit la ridicarea identitătilor nationale prin armonizarea politicilor. În concluzie, „suveranitatea este recunoasterea de către actori externi si interni că statul are autoritatea exclusivă de a interveni activ în activităti în interiorul teritoriului său”[3][3]. Recunoasterea este strâns legată de notiunea de legitimitate.

B)     Recunoasterea este, totusi, dependentă atât de premizele materiale, cât si de cele normative. Statele nu pot exita fără o bază materială, care înseamnă resurse fundamentale. Autoritatea statului a fost recunoscută de alte state când acesta a dobândit capacitatea de a-si apăra autoritatea împotriva provocărilor interne si internationale. Pentru dezvoltarea acestei capacităti a avut loc un proces de monopolizare a fortei, acompaniat de monopolul asupra ridicării impozitelor.

C)    Pe termen lung, recunoasterea internă si internatională, ca si monopolul fortei si a capacitătii de a culege  impozitele, trebuie suplimentate de o altă dimensiune a statului, pentru a-l face durabil: realizarea obiectivelor guvernării. Dimensiunea fundamentală a unui stat modern este conceptul de organizatie cu caracter public care există, deci, pentru a livra bunuri oamenilor care fac parte din această organizatie. Se poate adăuga observatia că dreptul popoarelor la autodeterminare a fost deconectat ulterior de guvernarea efectivă (în 1960, ONU a adoptat o rezolutie prin care dreptul la autodeterminare nu depinde de existenta capacitătii de  a guverna).

Aceste scopuri ale guvernării sunt în principal legate de asigurarea următoarelor dimensiuni:

·        Securitate – în dublă ipostază de apărare (externă) si protectie (internă)

·        Statul de drept

·        Identitate si participare

·        Bunăstarea socială

Procesele care însotesc globalizarea, în special integrarea pietelor - de mărfuri, servicii si îndeosebi cele financiare – si  progresul comunicatiilor, precum si aparitia unor puternici actori nestatali, în primul rând societătile multinationale, determină o puternică presiune asupra statelor natiune si provoacă erodarea factorilor traditionali de coeziune societală pe care se bazează acestea. În acelasi timp, globalizarea provoacă o denationalizare, definită ca o extensie a spatiilor sociale, ce se constituie din tranzactii dense dincolo de frontierele nationale. Aceste tranzactii transfrontaliere creează probleme pentru guvernarea natională pentru simplul motiv că spatiul social care trebuie guvernat nu mai este national.

Tranzactiile sociale se referă la situatii când bunuri, servicii, capital  (în domeniul economiei), amenintări (militare), poluanti (mediu), semne (comunicatii) sau persoane (mobilitate) sunt schimbate sau produse în comun. În ultimul timp, numărul tranzactiilor sociale transfrontaliere a crescut fată de cele care se desfăsoară în cadrul teritoriului national, amplificând interdependenta internatională.

Cele mai semnificative dezvoltări sunt în legătură cu globalizarea pietelor financiare, pericolele globale de mediu, Internet-ul si crima organizată. Trăsătura comună a tuturor acestor recente dezvoltări este că ele sunt legate mai degrabă de productia integrată de lucruri si bunuri decât de simplul schimb de bunuri, dincolo de frontierele nationale.

Acest mediu globalizat, cu efectele lui pozitive si negative, subminează capacitatea statului-natiune de a-si atinge scopurile guvernării în mod unilateral. Răspunsul rational la aceste tipuri de provocări nu poate fi decât o acceptare a transformării notiunii de suveranitate, în sens westphalian, si o redefinire a rolului statelor natiune. În contextul provocărilor globalizării, statele natiune au două optiuni teoretice: (a) să se acomodeze rational la fenomen, acceptând ideea suveranitătii împărtăsite, care-i oferă si sansa de a deveni competitive, prin realizarea în comun a cel putin o parte a obiectivelor guvernării sau (b) să se autoizoleze, producând o crestere practic insuportabilă a costurilor necesare pentru a rămâne competitive. Practic, nici un stat, fie el mare sau mic, nu-si mai poate permite să-si realizeze obiectivele guvernării în mod unilateral.

Principiile constitutionale ale sistemului westphalian al statelor natiune sunt interguvernamentale. Sistemul international westphalian se baza deci pe recunoasterea reciprocă a guvernelor, dar nu  avea nici o legătură cu guvernarea internatională. Institutiile internationale si-au schimbat în timp caracterul. Ele îsi propun din ce mai mult să reglementeze nu numai actiunile actorilor statali, dar si ale actorilor societali.

În Uniunea Europeană, metoda comunitară este utilizată în primul rând în cadrul pilierului 1. Dimensiunea interguvernamentală a procesului decizional rămâne încă dominantă în cazul pilierului 2 si a pilierului  3 si ea reflectă tendinta, încă puternică, de afirmare a intereselor nationale. Evolutia graduală a competentelor de la nivelul national la cel european depinde de procesul de constientizare de către actorii nationali a faptului că în anumite domenii guvernarea corporatistă oferă mai multă eficientă pentru realizarea obiectivelor guvernării. În acelasi timp, evolutia integrării este legată de vointa politică de stimulare  a transformării de la  Europa-Piată  spre Europa-Putere.

Opinia noastră este că, în actualul context international, principalul raison d’ être al Uniunii Europene este legat de emanciparea strategică a Europei care ar trebui să ofere mai mult la nivel global si să-si asume o responsabilitate mai mare în lume. Premierul britanic Tony Blair remarca încă în anul 2000: „Cea mai importantă provocare pentru Europa este să fie vigilentă la noua realitate: Europa se află simultan într-un proces de extindere si aprofundare a integrării. Vom fi mai multi în viitor, încercând să facem mai mult”.[4][4]

Recenta declaratie comună franco-germană privind viitorul Uniunii Europene reiterează necesitatea cresterii responsabilitătii: „Teribilele atentate teroriste din 11 septembrie 2001 au plasat Uniunea în fata unor noi provocări. Ele au făcut si mai presantă necesitatea  ca statele membre să-si asume mai eficient responsabilitătile lor  în interior – fată de resortisantii lor – si, de asemenea, în exterior – în raport cu evenimentele mondiale”.[5][5] În acelasi timp, pentru ca această evolutie să păstreze o dinamică rezonabilă, este nevoie de o evolutie calitativă de la efortul de a mentine echilibrul de interese a natiunilor europene spre o fuziune a intereselor nationale, adică spre o redescoperire a logicii initiale a fondatorilor Uniunii Europene: „Cooperarea între natiuni, desi esentială, nu poate singură să rezolve problemele noastre- spunea Jean Monet. Ceea ce trebuie urmărit este o fuziune a intereselor popoarelor europene si nu doar un simplu alt efort de a mentine echilibrul acelor interese”.[6][6]  Fuziunea s-ar putea realiza în jurul unui model de societate si civilizatie bazat pe valori universale ca diversitatea, libertatea si solidaritatea, în contextul preocupării pentru reconcilierea acestor valori cu trăsăturile care tin de specificul national. Diversitatea Europei este o bogătie care trebuie conservată în procesul integrării.

Una dintre provocările esentiale cu care se confruntă Europa post-modernă este de a combina simtul global în devenire cu simtul local al apartenentei. Acest lucru necesită o revizuire a modelelor mostenite ale suveranitătii nationale. Una dintre întrebările decisive este: cum să realizăm un echilibru corect între fidelitatea fată de natiune si fidelitatea fată de entitatea europeană? În mod concret, România crede că prerogativele  în ceea ce priveste cultura si învătământul, de exemplu,  ar trebui să rămână în competenta natională pentru că tin de identitatea natională fundamentală, în timp ce domeniile  privind ocuparea fortei de muncă si cel social ar trebui să se deplaseze spre nivelul comunitar.

2.

Uniunea Europeană s-a dezvoltat, în ultimele decenii, într-un nou tip de sistem politic, cu consecinte importante asupra democratiei si guvernării în statele sale membre. Cazul Uniunii Europene este unul particular, dar probabil cel mai relevant, al unei problematici mai complexe, definită de modul cum internationalizarea afectează guvernarea si democratia. Trebuie să găsim echilibrul corect între, pe de o parte, cooperarea internatională necesară si luarea în comun a deciziilor si, pe de altă parte, în egală măsură, respectul necesar pentru integritatea natională, unde cetătenii, ca si institutiile nationale sau locale, au un rol clar de jucat. Doar în felul acesta putem evita deficitul democratic.

În Uniunea Europeană s-a dezvoltat un sistem multi-nivel dinamic. Fără îndoială că europenizarea economiei este mai avansată. Asta înseamnă că posibilitatea detinătorilor de capital de a se misca liberi în întreaga Uniune Europeană constrânge guvernele nationale în politica lor economică. Constrângerile asupra politicilor nationale determinate de mediul international sunt relativ mult mai puternice decât cu decenii în urmă. Europenizarea economică este realizată si institutionalizată de dezvoltarea rapidă a unei legislatii economice europene.

În contradictie cu dezvoltarea avansată a economiei si a sistemului juridic european, politica, societatea si legea constitutională au rămas în mare parte organizate în cadrul statului natiune. Clivajele sociale, cultura politică, structurile sociale si identitătile politice sunt în bună măsură nationale. Societătile individuale europene au multe probleme similare, dar mai putin probleme comune.

Un mare număr de institutii, în sens larg, au apărut ca rezultat al unor lupte dure si îndelungate asupra unor valori conflictuale, care au avut loc în cadrul statelor natiune. Aceste institutii nu pot fi usor „europenizate” pentru că ele depind de această dezvoltare si sunt legate de o bază societală. Asteptările legate de aparitia unui sistem european de partide nu au fost onorate. Fenomenul deficitului democratic a devenit din ce în ce mai preocupant si el este măsurabil în mod concret prin prezenta în scădere a votantilor la alegerile europene în mod special, dar chiar si la nivelul alegerilor parlamentare nationale, în cele mai multe cazuri.

Anumite scoli de gândire în stiintele politice consideră că democratia este posibilă numai la nivel national si subnational. Chiar dacă această viziune nu este acceptată de toti, studiile au arătat că la alegerile pentru Parlamentul European, temele europene sunt eclipsate de chestiuni  ce se referă la politici si personalităti nationale. Votantii nu privesc Parlamentul European ca un corp legislativ care poate fi făcut, în mod democratic, responsabil pentru întregul proces legislativ. Dacă cetătenii nu vor simti că sunt parte a structurii politice care îi afectează direct, atunci neîncrederea lor se va accentua. Pentru Uniunea Europeană, ca entitate politică, este o problemă faptul că cetătenii din tările membre nu au deplină încredere în procesele politice ale Uniunii. Există nevoia de a face fată unei probleme care a devenit din ce în ce mai evidentă: complexitatea si internationalizarea problemelor au condus la o situatie în care încrederea oamenilor în democratie ca atare pare a se diminua, deoarece ei simt că  deciziile sunt luate prea departe de ei.

Problema controlului parlamentar al deciziilor la nivel european este cu atât mai actuală în contextul în care, desi Parlamentul European a căpătat  împuterniciri mai mari în controlul Comisiei Europene, Consiliul nu este subiectul unui asemenea control nici la nivel national, nici la nivel comunitar. Acesta ar putea deveni un domeniu în cadrul structurării institutionale a Uniunii Europene, în care parlamentele nationale ar putea juca un rol mai mare.

Considerăm că o implicare mai puternică a parlamentelor nationale în afacerile europene va aduce beneficii dezvoltării Uniunii. De aceea, credem că ar fi dezirabil  să se studieze  posibilitatea  creării unei a doua camere a Parlamentului European, compusă din reprezentanti ai parlamentelor nationale. În felul acesta, parlamentele nationale ar deveni mai vizibile în procesul integrării europene pentru că ar fi implicate direct în procesul de luare a deciziilor, iar interesele nationale vor fi mai usor de urmărit si implementat. De asemenea, o institutie parlamentară lărgită  ar putea în plus să reprezinte statele si să îmbunătătească echilibrul între Parlamentul European si Consiliul pentru acele domenii legate de cooperarea interguvernamentală (de exemplu, politica comună de externe si securitate sau politica comună de securitate si apărare). Această a doua cameră ar putea oferi si o solutie pentru viitorul Adunării UEO care rămâne o structură necesară si pentru care nu există încă un plan de preluare, după ce Tratatul de la Bruxelles va expira în viitorul apropiat.

O asemenea institutie ar putea deveni si responsabilă pentru ratificarea amendamentelor la Tratatele auxiliare, ce va cuprinde majoritatea acquis-ului comunitar, în timp ce principiile juridice fundamentale ale Uniunii Europene vor fi prevăzute în viitoarea Constitutie europeană.

3.

Fără îndoială, sarcina principală a parlamentarismului este tocmai de a legitima deciziile politice si de a mentine dialogul creativ cu cetătenii pentru a-i apropia pe acestia de deciziile politice care îi afectează în mod direct. Constitutia României stipulează că parlamentul este organul suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a tării. Parlamentul national este asadar principala institutie care asigură legătura între cetăteni si deciziile politice.

În statele membre ale Uniunii Europene, ca si în tările candidate, parlamentele nationale sunt alese în mod popular si democratic. Ele reprezintă cetătenii, exprimă părerile lor si actionează în numele lor. Parlamentele nationale servesc ca arene de dezbateri politice si ca actori politici si sunt, în ultimă instantă, responsabile în fata cetătenilor.

Fiecare sistem de guvernare ia decizii colective care sunt obligatorii si deci, cel putin potential, intervin masiv în viata oamenilor. Pentru acest motiv, acestia trebuie să aibă o voce în sistem si o sansă realistă de a schimba cursul evenimentelor. Este deci o acută nevoie de a identifica o legătură democratică între cetăteni si deciziile politice care îi afectează în mod direct si personal.  „Problema nu  constă în a  face un anumit lucru, ci  în a vedea cum reformăm această nouă Europă, astfel încă să ofere beneficii reale popoarelor Europei discutând priorităti pe care ele le doresc abordate si să o facem în asa fel încât această reformă să aibă consimtământul si sprijinul lor”.[7][7] Dacă nu vom asigura legătura dintre cetăteni si deciziile politice internationale riscăm o situatie în care orice decizie internatională să fie privită ca o amenintare la democratie.

Răspunsul natural, dar nu singurul, la problemele ridicate anterior este utilizarea cât mai eficientă a parlamentului national.  Parlamentele nationale sunt implicate în mai multe moduri în configurarea politicilor nationale rezultate din luări de decizie internationale:

·        Ratificarea tratatelor internationale si a conventiilor semnate de guverne,

·        Alocarea mijloacelor financiare la dispozitia guvernelor pentru a putea implementa acordurile internationale;

·        Realizarea legislatiei ca urmare a unor acorduri internationale;

·        Colectarea unor informatii relevante din străinătate privind teme care sunt programate să fie adoptate pe plan national, cu scopul de a nu devia de la curentul principal international;

·        Functionarea, ca forumuri de dezbatere politică, pentru teme cu implicatii transnationale;

·        Functionarea, ca  institutii de interpretare si clarificare a unor subiecte complicate, cu implicatii dificile pentru cetăteni.

Pozitia formală a parlamentelor nationale în cadrul structurii Uniunii Europene se limitează în prezent la cinci sarcini fundamentale:

·        Ratificarea tratatelor si a amendamentelor fundamentale la tratate, inclusiv aprobarea noilor membri;

·        Alocarea mijloacelor financiare în general pentru Uniunea Europeană;

·        Aprobarea legislatiei în cadrul Uniunii si ajustarea corespunzătoare a legislatiei nationale;

·        Elaborarea legislatiei secundare ( incluzând anumite implicatii bugetare);

·        Monitorizarea răspunderii guvernului pentru activitatea în cadrul procesului de luare a deciziilor în cadrul Uniunii.

Ultima sarcină mentionată este cea mai importantă din punct de vedere politic si psihologic pentru că priveste asigurarea legitimitătii pentru deciziile la nivel comunitar.

Nu este suficient pentru parlamentarii alesi sa aibă, în mod formal, posibilitatea de a refuza ratificarea unui text asupra căruia s-a ajuns la un acord (ceva care oricum este foarte dificil politic). Este mult mai important ca cetătenii să vadă parlamentul national  asigurându-se în prealabil că acordul pe care guvernul îl negociază va contine acele elemente care îl vor face ratificabil.

Perceptia asupra influentei limitate a parlamentelor nationale, de unde si aparitia fenomenului deficitului democratic, este determinată de faptul că deciziile, care, în alte circumstante, ar fi fost luate de parlamente, sunt luate de guverne în Consiliul, uneori împreună cu Parlamentul European, în cadrul procedurii privind co-decizia. Transparenta Consiliului este limitată si parlamentele nationale pot urmări cu dificultate problemele si monitoriza responsabilitatea guvernului. Solutia pentru parlamentul national constă în dezvoltarea si consolidarea unui rol activ  în detrimentul unui rol reactiv, ceea ce înseamnă interventia parlamentară în fazele timpurii ale procesului de luare a deciziilor în Consiliul Uniunii.

În anii 1990, fiecare parlament national al tărilor membre si-a dezvoltat propriile proceduri prin care realizează examinarea activitătii guvernului în problematica europeană. De asemenea, un Protocol, anexat la Tratatul Uniunii Europene, asigură că parlamentele nationale primesc copii ale documentatiei de consultare si ale propunerilor legislative în timp potrivit si recunoaste în  COSAC un forum prin care parlamentele nationale pot exprima o voce colectivă. Parlamentul României si-a propus să studieze procedurile celorlalte parlamente din Uniunea Europeană si să adopte o procedură proprie pe care o va considera cea mai potrivită pentru sistemul constitutional din România.

Îmbunătătirea mecanismelor prin care parlamentele nationale controlează activitatea propriilor guverne la întâlnirile Consiliului reprezintă unul dintre domeniile cheie unde rolul parlamentelor nationale ar putea fi amplificat. Parlamentul României în general si Comisia pentru integrare europeană a Parlamentului României în particular au o experientă pozitivă în modul de monitorizare a guvernului în  procesul de negociere. După alegerile din toamna anului 2000, Parlamentul nou constituit în România a  decis câteva măsuri pentru îmbunătătirea procesului legislativ. Regulamentele au fost modificate în ambele Camere, cu scopul accelerării procesului legislativ. În prezent, activitatea se concentrează mai mult în comisiile permanente, ceea ce a condus la îmbunătătirea calitătii expertizei si a contribuit la o crestere a eficacitătii întregului proces de adoptare a legilor. Proiectele continând o problematică eurocomunitară  sunt dezbătute si adoptate în procedură de urgentă. S-a luat decizia ca un vicepresedinte al fiecărei Camere să fie însărcinat să urmărească, din partea Biroului Permanent, derularea optimă a adoptării legilor cu relevantă în procesul de aderare.

De asemenea, crearea în 2001 în fiecare minister a câte unui departament pentru integrare europeană, condus de un secretar de stat, a creat posibilitatea ca prioritătile legate de procesul de negociere cu Uniunea Europeană să fie mai clar conturate si în consecintă s-a acordat o atentie specială legislatiei cu relevantă pentru procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.

Ideea stabilirii a câte un departament în fiecare ministe, tot în 2001, condus de un secretar de stat, a cărui principală sarcină este de a mentine o legătură strânsă cu Parlamentul, a condus la o îmbunătătire a activitătii în comisii si la o mai bună planificare a proiectelor ce urmează a fi examinate si apoi adoptate. Rolul parlamentului în supervizarea activitătii executivului este dependent de rapiditatea transmiterii informatiilor.  Informarea corectă  si la timp reprezintă o dimensiune care relevă calitatea activitătii parlamentare. Prin urmare, acordăm o atentie deosebită modului în care circulă informatia între Guvern si Parlament.

După un an de la debutul noului Parlament, putem constata o îmbunătătire a  activitătii acestuia, cu efecte pozitive asupra ritmului negocierii. Pe de altă parte, Parlamentul este acela care oferă sprijinul politic Executivului în demersul său pro-european. În perioada pregătirii documentelor de pozitie pentru capitolele care se negociază, sunt organizate consultări între Negociatorul Sef al României cu Uniunea Europeană si reprezentantii Comisiei Parlamentare pentru Integrare Europeană si cei ai partidelor politice.

Comisia pentru integrare europeană are, în alcătuirea ei, reprezentanti din toate comisiile permanente si persoane din conducerea partidelor politice parlamentare. În felul acesta se realizează un sprijin parlamentar larg care este de o deosebită valoare atunci când guvernul negociază o anumită pozitie cu partenerii europeni. De asemenea, comisiile de specialitate sunt consultate în pregătirea documentelor de pozitie. În felul acesta, Parlamentul nu numai că monitorizează aderarea la Uniunea Europeană, dar cooperează  activ la realizarea ei.

Implicarea crescândă a comisiilor permanente în problematica integrării europene conduce la angajarea mai multor membri ai Parlamentului în tematica europeană si, acest lucru, întăreste legătura democratică cu cetătenii. În cadrul contributiei parlamentare la procesul de aderare la Uniunea Europeană un rol deosebit îi revine Comisiei pentru integrare europeană.  Constituită în iulie 1995, după semnarea de către România a Acordului de asociere cu Uniunea Europeană, Comisia are în principa, ca atributii:

·        Urmărirea punerii în practică, în integralitatea lor, a prevederilor Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană si a realizării obiectivelor Strategiei nationale de pregătire a aderării Românie la Uniunea Europeană;

·        Urmărirea punerii în practică a Parteneriatului de accedere dintre România si Uniunea Europeană;

·        Monitorizarea programelor structurale de pre-aderare PHARE, ISPA, SAPARD, etc;

·        Urmărirea procesului de negociere a  României cu Uniunea Europeană,

·        Participarea, în cadrul Comitetului Parlamentar Mixt România-Uniunea Europeană, la dezbaterea tuturor aspectelor relatiilor dintre România si Uniunea Europeană.

Fără a avea prerogativa unui aviz obligatoriu, Comisia se poate autosesiza în privinta initiativelor si propunerilor legislative având incidente asupra integrării europene.

Există practica invitării înaltilor oficiali guvernamentali la întâlnirile Comisiei pentru integrare europeană. Cu această ocazie sunt prezentate programele si calendarul propuse de ministere în vederea armonizării legislative, precum si stadiul reformelor prevăzute în planul de actiune al guvernului. Întâlnirile între membrii Comisiei pentru Integrare Europeană si oficialii guvernamentali contribuie la o îmbunătătite a perceptiei privind temele sensibile si la o clarificare a prioritătilor legislative, cu consecinte benefice pentru accelerarea procesului de armonizare legislativă. Parlamentarii, dar si expertii Comisiei, participă în mod regulat la Comitetul Interministerial sau la grupurile de lucru, organizate sub egida Ministerului Integrării Europene si Delegatiei Nationale de Negocieri cu UE, care pregătesc si fundamentează documentele de pozitie.  În felul acesta, problemele sensibile pot fi identificate în timp util pentru a face corectiile ce se impun si a  urgenta adoptarea unor anumite legi sau/si a transmite către ministere mesajele politice necesare pentru a stimula îndeplinirea sarcinilor legate de integrarea europeană. Cu cât parlamentarii sunt angajati încă din faza incipientă în problemele legate de negociere, cu atât sunt mai bune perspectivele de influentare a rezultatului final.

Parlamentarii români, din tot spectrul politic, îsi mentin dorinta de integrare indiferent de structura viitoare a Uniunii Europeane. Totusi, ar dori ca această integrare să fie făcută într-o structură care să dea Românei si statelor membre suficientă libertate în interiorul Uniunii. Este nevoie de un echilibru între eficientizarea puterii centrale si ceea ce se întâmplă în subsidiar. În acest sens, parlamentelor nationale ar trebui să li se oferă mai mult spatiu pentru constructie si să nu rămână numai cu o atributie de validare care le-ar dilua rolul. O solutie ar putea fi ca reglementările europene să se concentreze mai mult pe obiective generale, lăsând mai mult spatiu pentru implementare parlamentelor nationale.

În final, în ceea ce priveste organizarea dezbaterii asupra viitorului Europei, Parlamentul României crede că rezultatele actualei reflectii trebuie preluate de un aranjament tip Conventie care să asigure o largă reprezentare a societătii europene. Ar fi de dorit  să se asigure o participare cu drepturi depline a României, ca si a altor  tări candidate în cadrul acestei Conventii.